Are Marin Sorescu un vers pe care l-am simtit bine azi....dupa o vreme lucrurile incep sa se repete...
Indiferent de tara unde ajung, de la o vreme mi se pare ca oamenii sunt depozitati in cladiri de birouri gri perfect asemanatoare, cu exact acelasi model de mochete albastru-gri. Cate 8-10 intr-o sala de sedinta, la fel de obositi si incercanati se straduiesc sa suceasca lucrurile astfel incat sa mai dea un an de crestere de 2-3 puncte. Nimici nou in solutii, nimic nou in culoarea mesei...pana si apa minerala are acelasi gust peste tot.
Cine are nevoie de lucruri noi, cand am devenit asa de eficienti incat reciclam la nesfarsit aceleasi cuvinte, vise si mochete.
joi, 1 decembrie 2011
duminică, 20 noiembrie 2011
Sarah
Citisem undeva ca simti mai bine bucuria vietii daca, din cand in cand, iti petreci timpul cu oameni care fie au peste 70, fie au sub 7 ani.
Mi se parea o banalitate frumoasa. Nu i-am simtit profunzimea pana astazi, cand am vizitat-o pe Sarah. Copiii se mai impiedica de cate un prag, de cate un covor, dar niciodata de lucrurile astea mari care ne opresc pe noi, oamenii mari. Nu le e teama de ce zic ceilalti, a cadea este doar un pretext pentru a exersa ridicatul. Nu poarta cu ei greutatea si resentimentele zilelor de ieri si nici grija zilelor de maine care ne intuneca noua, de multe ori, bucuria zilei de azi. De cand sunt ei fiecare zi a avut o noua dimineata.
Cand se hotarasc sa faca ceva, poti sa fii sigur ca o sa gaseasca o cale. Le ia luni de zile sa invete sa mearga, dar nu se lasa. E bine ca invatam asta cand suntem copii...daca ar trebui sa o facem cand suntem "oameni mari" ne-am lasa pagubasi dupa ziua a 3a....
Sarah de exemplu s-a hotarat acum aproape un an ca ea o sa traiasca. Medicii i-au dat sanse minime si putini oameni au sperat. Ea si-a vazut de hotararea ei, dincolo de fise medicale, de operatii, de statistici, de zile rele.
Ma uit la farama de om care nu sta sa se intrebe: "de ce eu? "oare merita?" "oare cat o sa dureze?" Este mult prea preocupata de suzeta si de ce pot apuca manutele ei. Este prea multa bucurie in azi pentru care trebuie sa fii recunoscator. Ziua de maine, cu toate ale sale, va veni la timpul ei.
Mi se parea o banalitate frumoasa. Nu i-am simtit profunzimea pana astazi, cand am vizitat-o pe Sarah. Copiii se mai impiedica de cate un prag, de cate un covor, dar niciodata de lucrurile astea mari care ne opresc pe noi, oamenii mari. Nu le e teama de ce zic ceilalti, a cadea este doar un pretext pentru a exersa ridicatul. Nu poarta cu ei greutatea si resentimentele zilelor de ieri si nici grija zilelor de maine care ne intuneca noua, de multe ori, bucuria zilei de azi. De cand sunt ei fiecare zi a avut o noua dimineata.
Cand se hotarasc sa faca ceva, poti sa fii sigur ca o sa gaseasca o cale. Le ia luni de zile sa invete sa mearga, dar nu se lasa. E bine ca invatam asta cand suntem copii...daca ar trebui sa o facem cand suntem "oameni mari" ne-am lasa pagubasi dupa ziua a 3a....
Sarah de exemplu s-a hotarat acum aproape un an ca ea o sa traiasca. Medicii i-au dat sanse minime si putini oameni au sperat. Ea si-a vazut de hotararea ei, dincolo de fise medicale, de operatii, de statistici, de zile rele.
Ma uit la farama de om care nu sta sa se intrebe: "de ce eu? "oare merita?" "oare cat o sa dureze?" Este mult prea preocupata de suzeta si de ce pot apuca manutele ei. Este prea multa bucurie in azi pentru care trebuie sa fii recunoscator. Ziua de maine, cu toate ale sale, va veni la timpul ei.
vineri, 18 noiembrie 2011
Urma tuturor mainilor...
M-am indragostit doar de orasele in care o bucata de fier atarnata de vreo usa m-a facut sa ma opresc si sa-i cercetez povestea.
 |
| Barcelona |
Si ma gandesc ca, pe vremuri, parca si oamenii si lucrurile se treceau in asa fel incat lasau o urma.
Pe soneriile de azi nu ramane nimic. Deschidem si inchidem usi fara sa bagam de seama. Anii trec repede, lucrurile trec repede, oamenii trec repede. Ne-am perfectionat viteza asa de mult incat nu ramane nicio urma dupa noi. Nici nu ne mai intrebam macar unde vrem sa mergem. Ne grabim si atat.
Reclamele vand lucruri ce se folosesc usor, rapid si care costa putin, foarte putin...Avem fast food, fast service, fast love. Nu trebuie sa stai o ora sa fie gata masa, nu trebuie sa treaca un an de "curte" ca sa intri in patul cuiva sau sa astepti doi ani dupa vreo usa mestesugita.
 |
| Praga |
M-a intrebat cineva: "Cine crezi tu ca mai sta azi sa se indragosteasca pentru totdeauna de arcuirea unei glezne?" Adevarat...asta cere timp, cere staruinta, nu vine de la sine.
Eu m-am indragostit de manerul din Praga, de expresia lui zambitoare si atotstiuitoare. Ma intorc din cand in cand la poza si zambesc. Mi se pare ca ochii lui metalici vad mai departe decat ai mei si stiu sa raspunda la toate intrebarile marunte de care ma impiedic eu.
Cine mai crede ca merita atata truda un maner?
luni, 24 octombrie 2011
Do, mi, sol ...
Cred ca am peste 3 ani de zile de cand mut dintr-un loc in altul o orga achizitionata intr-un moment de mare hotarare: vreau sa invat sa cant la un instrument... Nu am niciun talent, nici voce si nici ureche muzicala, nu vreau sa particip la nicun mega-show. Dar mi-a intrat in cap ca voi face eu asta.
Am cumparat si vreo 2 carti, am descarcat partituri pentru incepatori, chiar am invatat o bucata de cantecel. Mi-am cautat un profesor, dar cumva nu s-au legat lucrurile...Singura nu reusesc decat o data la vreo 3 luni sa pun in priza orga si sa buchisesc de pe carte note si exercitii...
Astazi insa am deschis cartea si orga si am inceput iar exercitiile. Notele se lega usor si explicatiile sunt, de data asta, pe intelesul meu. Adica au scrisul mare, imagini, tot ce trebuie pt clasa I.Cred ca exact asa erau si acum o luna, dar fie nu am remarcat, fie nu am deschis la pagina potrivita, fie a fost nevoie de timp pentru sedimentare....
Cert este ca m-am ales cu o asa de mare multumire interioara incat am dat urgent shift+delete gandului autocritic...hee, hee, fata draga, daca te tineai de treaba, acum ai fi cantat o partitura serioasa, vreo simfonie, nu exercitii pentru copii de gradinita.
O fi adevarat, dar nu ma ajuta. Prefer sa fiu un copil de gradinita foarte fericit pentru ca, dupa 1 minut de ascultat atent poate face deosebirea intre un grup de do, sol, mi cantat singur si un grup la care i s-a adaugat simultan un do in cheia fa...
Am inceput de atatea ori sa invat asta incat nici nu mai conteaza daca si de data asta as mai amana o data. Prefer sa nu ma gandesc deloc la "unde as fi fost daca" sau "si de data asta o sa o las balta". Ma gandesc numai la cat de usor mi-a venit azi, sa iau doua portii mici de exercitii.
Si apoi...s-a intamplat de cateva ori ca tocmai cand eram gata sa renunt sa se deschida exact usa potrivita, sa se declanseze in sfarsit in creier stimulul acela care motorizeaza vointa si te trece pragul critic de care ai obosit sa te tot impiedici.
Deocamdata tastez in ritmul exercitiilor de pian si nu imi bat capul cu ziua de maine sau cu cea de ieri. Unde nu e incredere, se strecoara frica, unde e frica se blocheaza inaintarea.
Mai lasam si timpul sa isi faca treaba.
Am cumparat si vreo 2 carti, am descarcat partituri pentru incepatori, chiar am invatat o bucata de cantecel. Mi-am cautat un profesor, dar cumva nu s-au legat lucrurile...Singura nu reusesc decat o data la vreo 3 luni sa pun in priza orga si sa buchisesc de pe carte note si exercitii...
Astazi insa am deschis cartea si orga si am inceput iar exercitiile. Notele se lega usor si explicatiile sunt, de data asta, pe intelesul meu. Adica au scrisul mare, imagini, tot ce trebuie pt clasa I.Cred ca exact asa erau si acum o luna, dar fie nu am remarcat, fie nu am deschis la pagina potrivita, fie a fost nevoie de timp pentru sedimentare....
Cert este ca m-am ales cu o asa de mare multumire interioara incat am dat urgent shift+delete gandului autocritic...hee, hee, fata draga, daca te tineai de treaba, acum ai fi cantat o partitura serioasa, vreo simfonie, nu exercitii pentru copii de gradinita.
O fi adevarat, dar nu ma ajuta. Prefer sa fiu un copil de gradinita foarte fericit pentru ca, dupa 1 minut de ascultat atent poate face deosebirea intre un grup de do, sol, mi cantat singur si un grup la care i s-a adaugat simultan un do in cheia fa...
Am inceput de atatea ori sa invat asta incat nici nu mai conteaza daca si de data asta as mai amana o data. Prefer sa nu ma gandesc deloc la "unde as fi fost daca" sau "si de data asta o sa o las balta". Ma gandesc numai la cat de usor mi-a venit azi, sa iau doua portii mici de exercitii.
Si apoi...s-a intamplat de cateva ori ca tocmai cand eram gata sa renunt sa se deschida exact usa potrivita, sa se declanseze in sfarsit in creier stimulul acela care motorizeaza vointa si te trece pragul critic de care ai obosit sa te tot impiedici.
Deocamdata tastez in ritmul exercitiilor de pian si nu imi bat capul cu ziua de maine sau cu cea de ieri. Unde nu e incredere, se strecoara frica, unde e frica se blocheaza inaintarea.
Mai lasam si timpul sa isi faca treaba.
Dusmanul de aproape
Zilele astea mi-a iesit in drum o carte frumoasa- Neagu Djuvara, Istoria povestita celor tineri.
Inca ma mai trezesc fara sa aman de 3x alarma, deci ma incadrez...
Am dat peste un pasaj genial din care mi-a ramas concluzia asta: spiritul critic este o marca a mediocritatii, desi uneori si inteligentele inalte se lasa cuprinse de el. E o capcana usoara, pentru ca sa demolezi sau sa il faci pe celalalt "de ras" este spectaculos, aduce admiratia multora si creste stima de sine...dar e gol si fara substanta.
Intrebare este ce punem in loc...sau ce am putea sa punem in plus, in asa fel incat sa fie mai bine. Sa protejam si sinele celuilalt si sa il crestem impreuna cu al nostru.
Ma uit la stiri si ma intreb daca vreodata vom gasi calea sa fim frumosi ca parte, nu prin antiteza. Sa il vedem pe cel de aproape altfel decat ca pe un dusmanul nostru cel de toate zilele...
Inca ma mai trezesc fara sa aman de 3x alarma, deci ma incadrez...
Am dat peste un pasaj genial din care mi-a ramas concluzia asta: spiritul critic este o marca a mediocritatii, desi uneori si inteligentele inalte se lasa cuprinse de el. E o capcana usoara, pentru ca sa demolezi sau sa il faci pe celalalt "de ras" este spectaculos, aduce admiratia multora si creste stima de sine...dar e gol si fara substanta.
Intrebare este ce punem in loc...sau ce am putea sa punem in plus, in asa fel incat sa fie mai bine. Sa protejam si sinele celuilalt si sa il crestem impreuna cu al nostru.
Ma uit la stiri si ma intreb daca vreodata vom gasi calea sa fim frumosi ca parte, nu prin antiteza. Sa il vedem pe cel de aproape altfel decat ca pe un dusmanul nostru cel de toate zilele...
joi, 20 octombrie 2011
Parisul meu...
Parisul meu este de fiecare data ploios si rece. Cu toate astea este ceva in el, ceva ce trece dincolo de fatadele sobre, de stropii marunti si de batalioanele de turisti care alearga de la un edificiu la altul.
Acest oras mi-a parut multa vreme o fosta garnizoana transformata intr-un mare mall turistic. Poti sa gasesti orice: posete false sau veritabile, parfumuri tari, strazi intregi cu sex-shopuri, mormite uitate si biserici luminate de blitul aparatelor foto. Orice.
Dar totusi spiritul lui nu parea sa fie in astea. Mergand zeci de kilometri pe jos nu am realizat decat acum, la aceasta plecare, ce anume are orasul acesta de nu reusesc sa mi-l scot de la inima, oricat de ploios ma intampina.
Ca de fiecare data, m-am asezat la fereastra in trenul care ma duce spre aeroport. Cu doua secunde inainte de plecare urca in graba un El si o Ea. Nu mai sunt decat doua locuri, unul langa mine, celalalt vis-a-vis, dincolo de micul culoar de trecere. Ma gandesc o secunda - sa-mi schimb eu locul si sa ii las pe ei sa stea unul langa altul? Ma gandesc prea mult (semn ca, de fapt, nu prea as da locul meu la fereastra), iar ei s-au hotarat deja sa nu mai caute. Se aseaza zgribuliti, dar veseli ca n-au ramas pe margine. Mana lui intalneste la jumatatea distantei, peste culoarul de trecere, mana ei. Nu-si vorbesc, nu se uita unul la altul. Doar El o tine strans ca si cum numai pe Ea ar mai avea-o pe pamant. Iar Ea ii sopteste ceva la incheietura, cu varful degetelor.
Si atunci mi-am dat seama ce are orasul acesta, dincolo de fier, piatra si apa. Are virusul acesta pacatos care te face sa vrei sa fii indragostit, sa vrei sa apartii cu toata inima, sa crezi ca daca nu este dragoste adevarata, atunci nu este de ajuns... Nu stiu cat de multi se "gasesc" la Paris, dar sunt sigura ca am vazut doar doua tipuri de cupluri aici: cei care isi vorbesc cu mainile si cei care tac, cu sprancenele incruntate. Nu exista loc pentru sentimente moderate, imitatii sau cale de mijloc. Orasul este facut in asa fel incat te inunda cu detaliile trecutelor timpuri si minciuni, te stoarce de vlaga si te face sa te intrebi Tu ce vrei de fapt in viata asta? Cei care au un raspuns bun, il tin strans. Cei care au un raspuns, dar nu cel bun, se incrunta si pleaca vlaguiti.
Pe langa ei mai sunt si alti bolnavi care, asa ca mine, stau cu tampla lipita de geam si zambesc poate catre alte maini care au adormit imbratisate.
Acest oras mi-a parut multa vreme o fosta garnizoana transformata intr-un mare mall turistic. Poti sa gasesti orice: posete false sau veritabile, parfumuri tari, strazi intregi cu sex-shopuri, mormite uitate si biserici luminate de blitul aparatelor foto. Orice.
Dar totusi spiritul lui nu parea sa fie in astea. Mergand zeci de kilometri pe jos nu am realizat decat acum, la aceasta plecare, ce anume are orasul acesta de nu reusesc sa mi-l scot de la inima, oricat de ploios ma intampina.
Ca de fiecare data, m-am asezat la fereastra in trenul care ma duce spre aeroport. Cu doua secunde inainte de plecare urca in graba un El si o Ea. Nu mai sunt decat doua locuri, unul langa mine, celalalt vis-a-vis, dincolo de micul culoar de trecere. Ma gandesc o secunda - sa-mi schimb eu locul si sa ii las pe ei sa stea unul langa altul? Ma gandesc prea mult (semn ca, de fapt, nu prea as da locul meu la fereastra), iar ei s-au hotarat deja sa nu mai caute. Se aseaza zgribuliti, dar veseli ca n-au ramas pe margine. Mana lui intalneste la jumatatea distantei, peste culoarul de trecere, mana ei. Nu-si vorbesc, nu se uita unul la altul. Doar El o tine strans ca si cum numai pe Ea ar mai avea-o pe pamant. Iar Ea ii sopteste ceva la incheietura, cu varful degetelor.
Pe langa ei mai sunt si alti bolnavi care, asa ca mine, stau cu tampla lipita de geam si zambesc poate catre alte maini care au adormit imbratisate.
miercuri, 12 octombrie 2011
cri, cri, cri...toamna gri
Ploaia marunta si rece se lipeste de geamuri, de maini, de suflet....
Spala incet si temeinic praful adunat peste vara.
Se pare ca toamna a venit si ca o sa mai ramana o vreme, macar pana la iarna. Imi pregatesc o cana cu lapte si miere, imi pun sosetele de lana si las gandurile sa zboare hai-hui...
E inutil sa incerc sa scap de melancolia de toamna...mai bine ma las purtata de picaturile ei, fara a starui in nicio emotie ruginie...
Spala incet si temeinic praful adunat peste vara.
Se pare ca toamna a venit si ca o sa mai ramana o vreme, macar pana la iarna. Imi pregatesc o cana cu lapte si miere, imi pun sosetele de lana si las gandurile sa zboare hai-hui...
E inutil sa incerc sa scap de melancolia de toamna...mai bine ma las purtata de picaturile ei, fara a starui in nicio emotie ruginie...
sâmbătă, 24 septembrie 2011
Eco (f/)make-up pentru hoteluri
Hotelul de saptamana asta are un afis mare si verde in baie, insotit de un desen frumos - tu folosesti prosopul mai mult de o zi, iar ei planteaza un copac pentru fiecare 5 prosoape.
Aproape as putea sa imi imaginez o padure mare si frumoasa ca urmare a sacrificiului nostru supraomenesc de a nu pune in masina de spalat prosopul imediat dupa ce ne-as sters o data pe maini....Aproape.
Dar este un detaliu care parca spune o alta poveste despre grija hotelului Pullman pt mediu...Cand am intrat in camera si am pus cartela la locul ei s-au aprins in camera vreo 6-7 lumini. Fara exagerare. Nu am reusit sa gasesc comutatorul principal din care sa le sting pe toate. De obicei exista, dar acum probabil era defect... Cel mai interesant a fost sa umblu dupa intrerupatorul pentru fiecare din cele 4 veioze din camera...Nu ma grabeam nicaieri si chiar eram curioasa pe unde au putut sa ascunda intrerupatoarele, altfel poate le-as fi lasat pe toate aprinse. Oare energia consumata o ora pt toate luminile (becurile nu erau economice) poate fi compensata cu un prosopt refolosit? Probabil ca da.
Oare e complicat sa se aprinda doar doua lumini cand intri si daca vizitatorului ii trebuie si o veioza, atunci sa faca si el un pic de miscare pana la buton. O fi vreo chestie psihologica, vreo legatura intens studiata intre gradul de iluminare al camerei si gradul de satisfactie?
Sau poate e doar o chestie de cosmetica - sa lasi impresia ca esti atent la mediu, ca esti chibzuit si verde...la urma urmei un afis cu un copac ne face pe toti sa ne simtim mai bine si sa credem ca am facut un pas in plus pentru a salva lumea.
Deocamdata adoptam afise si make-up - uri...esenta mai incolo...
Aproape as putea sa imi imaginez o padure mare si frumoasa ca urmare a sacrificiului nostru supraomenesc de a nu pune in masina de spalat prosopul imediat dupa ce ne-as sters o data pe maini....Aproape.
Dar este un detaliu care parca spune o alta poveste despre grija hotelului Pullman pt mediu...Cand am intrat in camera si am pus cartela la locul ei s-au aprins in camera vreo 6-7 lumini. Fara exagerare. Nu am reusit sa gasesc comutatorul principal din care sa le sting pe toate. De obicei exista, dar acum probabil era defect... Cel mai interesant a fost sa umblu dupa intrerupatorul pentru fiecare din cele 4 veioze din camera...Nu ma grabeam nicaieri si chiar eram curioasa pe unde au putut sa ascunda intrerupatoarele, altfel poate le-as fi lasat pe toate aprinse. Oare energia consumata o ora pt toate luminile (becurile nu erau economice) poate fi compensata cu un prosopt refolosit? Probabil ca da.
Oare e complicat sa se aprinda doar doua lumini cand intri si daca vizitatorului ii trebuie si o veioza, atunci sa faca si el un pic de miscare pana la buton. O fi vreo chestie psihologica, vreo legatura intens studiata intre gradul de iluminare al camerei si gradul de satisfactie?
Sau poate e doar o chestie de cosmetica - sa lasi impresia ca esti atent la mediu, ca esti chibzuit si verde...la urma urmei un afis cu un copac ne face pe toti sa ne simtim mai bine si sa credem ca am facut un pas in plus pentru a salva lumea.
Deocamdata adoptam afise si make-up - uri...esenta mai incolo...
miercuri, 21 septembrie 2011
Mi-e sufletul plin de poveşti...
Azi e zi de citit insemnari vechi. Oamenii au plecat fiecare pe la treburile lor, eu am ramas cu povestile mele...
Mi-e sufletul plin de poveşti
Copacii sunt prietenii mei din copilărie,
Ei îmi netezesc cutele sufletului
Când aşteptăm împreună păsările,
Când aşteptăm împreună toamna.
Mi-e sufletul plin de poveşti adormite
Aştept înserarea să o desfac în fâşii
Şi să brodez pe frunze
"Ar fi fost odată"
Mi-e sufletul plin de poveşti pe care tu nu le vrei
Şi-atunci eu le ascund prin scorburi
Şi le spun să stea cuminţi:
Şşşşt...va veni cineva în curând.
Mi-e sufletul plin de poveşti
Pe care le leg în pachete ordonate,
De câte 5 şi de câte 10
Şi le încui în sertarul de sus.
Mi-e sufletul plin de poveşti...
duminică, 18 septembrie 2011
Carti pentru americani...
Citesc o carte scrisa pentru americani - propozitii simple, exemple - cate doua pe pagina, recapitulare la fiecare final de capitol.
Totul curge - experiente de business se imbina cu viata personala, cu religia, cu depresia, cu insomnia, cu echilibrul, cu pacea interioara.
Ma impac mai greu cu sfatul de a pune un biletel pe oglinda cu citatul care mi-a placut cel mai mult...
Citesc despre un cuplu care s-a urat toata viata din pricina unei perdele. Alaturi vecinii mei urla unul la altul, ca in toate serile...Poate ca lucrurile sunt atat de simple...poate viata ar fi frumoasa si linistita daca ne-am scrie pe oglinda "De ce sa ne facem pe noi insine si pe toti cei din jurul nostru, nefericiti si tristi, cand ne sta in putinta sa cream fericire prin simpla manifestare a bunei dispozitii?"
Poate ca lucrurile sunt atat de simple, iar staruinta in actiuni poate influenta psihicul. Poate ca totusi americanii au gasit calea de iesire din letargie, imbufnare si stafidire....Eu sunt insa abia la jumatatea cartii - ramane de vazut pana la sfarsit daca imi redecorez oglinda.
Deocamdata sunt incantata de colectia de citate si versuri.
"Daca nu poti fi drum, fii atunci o poteca, / Daca nu poti fi soare, fii o steluta;/ Nu prin marime o sa dai gres (...)
vineri, 16 septembrie 2011
Cum am picat la doctoratul de femeie singura
Motto: Rules for Happiness: something to do, someone to love, something to hope for.
Lustra din dormitorul meu este cea mai complicata din lume. Cel putin la fel de complicata ca mine.
Are 3 brate dar eu am mostenit-o cu un singur bec palid, dar functional, dincolo de abajurul de sticla semi-transparenta. Degeaba am intrebat proprietarul, prietenii, musafirii, cum s-ar putea desface si inlocui un bec, ca sa am si eu mai multa lumina... Nicio parere nu s-a transformat in solutie. Este atat de bine ancorata in perete incat nu merg nici variante extreme de genul "inlocuieste draga si gata..."
In lipsa de alta posibilitate, m-am consolat multa vreme ca lumina este cam palida, pentru ca asa trebuie sa fie in dormitor.
Zilele trecute, intr-un moment de maxima hotarare si adanca filozofare asupra felului meu de a accepta lucruri, am pus mana pe ea si mi-am zis -vreau mai mult, ori dai mai multa lumina, ori una din noi se face bucatele.
Ne-am luptat noi vreo 20 de minute bune, pana cand am nimerit combinatia complicata de invartit, tras si desprins niste ruginite clipsuri interioare, nemiscate de mai bine de 30 de ani.
Dupa ce am desfacut toate becurile, am vazut ca becurile normale nu se potriveau la lustra asta...la urma urmei ar fi fost de mirare sa scap asa usor...Mi-am zis, hai sa montez la loc becul bun...dar toate erau asa de vechi incat nu mi-am dat seama care era cel bun. Le-am montat pe toate, dar surpriza (oare) - acum nu mai mergea niciunul...Intunericul total a domnit o vreme...
Azi in sfarsit am cumparat si becuri noi...dar am picat la doctoratul de femeie singura, a-toate-descurcatoare. Am pus doua din trei, dar la ultimul brat am constatat ca dulia era stricata...Becul vechi se desfacuse cu tot cu o bucata din dulia veche. Degeaba am folosit eu clestele cel meserias...n-a mai mers, atat a fost...
Si iata cum am ajuns la urmatoarele profunde concluzii:
1. cand accepti o lumina palida, nu te baza pe imbunatatiri, este posibil ca nimeni sa nu te poata ajuta
2.daca totusi te incapatanezi sa incerci, pregateste-te si sa ramai pe intuneric.
3. nu subestima niciodata legatura dintre un bec si vechea lui dulie...
4. nu ma invat minte niciodata...inca vreau mai multa lumina, chiar daca stiu cum pot arata cioburile becului in mana mea.
Lustra din dormitorul meu este cea mai complicata din lume. Cel putin la fel de complicata ca mine.
Are 3 brate dar eu am mostenit-o cu un singur bec palid, dar functional, dincolo de abajurul de sticla semi-transparenta. Degeaba am intrebat proprietarul, prietenii, musafirii, cum s-ar putea desface si inlocui un bec, ca sa am si eu mai multa lumina... Nicio parere nu s-a transformat in solutie. Este atat de bine ancorata in perete incat nu merg nici variante extreme de genul "inlocuieste draga si gata..."
In lipsa de alta posibilitate, m-am consolat multa vreme ca lumina este cam palida, pentru ca asa trebuie sa fie in dormitor.
Zilele trecute, intr-un moment de maxima hotarare si adanca filozofare asupra felului meu de a accepta lucruri, am pus mana pe ea si mi-am zis -vreau mai mult, ori dai mai multa lumina, ori una din noi se face bucatele.
Ne-am luptat noi vreo 20 de minute bune, pana cand am nimerit combinatia complicata de invartit, tras si desprins niste ruginite clipsuri interioare, nemiscate de mai bine de 30 de ani.
Dupa ce am desfacut toate becurile, am vazut ca becurile normale nu se potriveau la lustra asta...la urma urmei ar fi fost de mirare sa scap asa usor...Mi-am zis, hai sa montez la loc becul bun...dar toate erau asa de vechi incat nu mi-am dat seama care era cel bun. Le-am montat pe toate, dar surpriza (oare) - acum nu mai mergea niciunul...Intunericul total a domnit o vreme...
Azi in sfarsit am cumparat si becuri noi...dar am picat la doctoratul de femeie singura, a-toate-descurcatoare. Am pus doua din trei, dar la ultimul brat am constatat ca dulia era stricata...Becul vechi se desfacuse cu tot cu o bucata din dulia veche. Degeaba am folosit eu clestele cel meserias...n-a mai mers, atat a fost...
Si iata cum am ajuns la urmatoarele profunde concluzii:
1. cand accepti o lumina palida, nu te baza pe imbunatatiri, este posibil ca nimeni sa nu te poata ajuta
2.daca totusi te incapatanezi sa incerci, pregateste-te si sa ramai pe intuneric.
3. nu subestima niciodata legatura dintre un bec si vechea lui dulie...
4. nu ma invat minte niciodata...inca vreau mai multa lumina, chiar daca stiu cum pot arata cioburile becului in mana mea.
sâmbătă, 10 septembrie 2011
Vedere spre suflet
Acum cateva luni mi-a trimis o vedere in alb-negru de la Paris cu doi indragostiti.
Eul cel adevarat
De vreo doua luni m-am reobisnuit sa citesc stiri si bloguri din top 10...
Razboaie si furtuni nu ma intristeaza pe cat ma intristeaza rubrica de comentarii...cat de intresant si inspaimantator este eul acela adevarat, nefardat de constiinta ca te cunoaste cineva.
Citeam un articol dulceag despre o fata care a picat prima data bacul, a facut meditatii, a invatat si l-a luat acum prima in judetul ei... Un articol scurt, fara prea multe judecati de valoare...In schimb comentariile....ooo...comentariile. De la scurte "bravo"...pana la "ce se da mare acuma, a fost lenesa 4 ani", "de ce se plange de profesori, ca ei sunt oameni cu experienta, tocmai ea, o mucoasa..."
Imi aduc aminte de o vreme cand credeam ca, daca am putea sa ne vedem gandurile - am fi mult mai fericiti, am rupe barierele de comunicare si ne-am intelege mai usor. Nu am mai fi asa usor raniti de lucruri pe care le interpretam gresit...
Retrag ce-am crezut atunci. Acum imi pare ca, oricat de gresit am interpreta, tot nu suntem aproape de cat de amar si zbarcit poate fi gandul aproapelui...
Nu murim singuri degeaba...ne tot instrainam si acrim pe masura ce trecem prin ceilalti. La sfarsit cui ii mai pasa ca am fi putut fi frumosi...
Razboaie si furtuni nu ma intristeaza pe cat ma intristeaza rubrica de comentarii...cat de intresant si inspaimantator este eul acela adevarat, nefardat de constiinta ca te cunoaste cineva.
 | ||
| Budapesta, malul Dunarii, monument pentru cei mai singuri |
Citeam un articol dulceag despre o fata care a picat prima data bacul, a facut meditatii, a invatat si l-a luat acum prima in judetul ei... Un articol scurt, fara prea multe judecati de valoare...In schimb comentariile....ooo...comentariile. De la scurte "bravo"...pana la "ce se da mare acuma, a fost lenesa 4 ani", "de ce se plange de profesori, ca ei sunt oameni cu experienta, tocmai ea, o mucoasa..."
Imi aduc aminte de o vreme cand credeam ca, daca am putea sa ne vedem gandurile - am fi mult mai fericiti, am rupe barierele de comunicare si ne-am intelege mai usor. Nu am mai fi asa usor raniti de lucruri pe care le interpretam gresit...
Retrag ce-am crezut atunci. Acum imi pare ca, oricat de gresit am interpreta, tot nu suntem aproape de cat de amar si zbarcit poate fi gandul aproapelui...
Nu murim singuri degeaba...ne tot instrainam si acrim pe masura ce trecem prin ceilalti. La sfarsit cui ii mai pasa ca am fi putut fi frumosi...
duminică, 21 august 2011
De ce vin copiii?
Cand sunt parinti oamenii se transforma in niste fiinte absolut uimitoare. De exemplu mamele. Sunt in stare sa ne ne cicaleasca ore in sir - cum sa stam la masa, ce haine sa ne luam si ce note trebuie sa aducem acasa. In fiecare zi au asa de multe lucruri de spus si sunt atatea de indreptat ca, oricat te-ai stradui, nu pare ca o sa fie vreodata bine de ajuns.
Dar adevarul il cunosti in momentele critice. Uneori se intampla cate ceva si vezi cat pot sa stea langa un copil bolnav, cum se incurajeaza singure si cum pot sa spere dincolo de ratiune, sa creada in lumina cand si ultima lumanare s-a racit...
Si asta se intampla indiferent daca ai un an sau 30 de ani. Poate la un an dragostea parintilor e oarecum naturala - nu esti decat o samanta a sperantelor si au tot dreptul sa creada ca esti cel mai frumos si cel mai istet din generatia ta...
Dar dupa ce ai trecut bine de 20 de ani, dupa ce s-au convins ca n-ai facut decat uneori alegerile bune, n-ai ajuns milionar si nici nu suni o data la saptamana sa ii intrebi ce mai fac...ei bine chiar si asa ii vezi cum se uita pe furis la tine ca si cum ai fi cel mai bun rod al sperantelor lor.
Imi vine a crede ca nu perpetura speciei e scopul pentru care vin copiii pe lume. Daca ar fi fost doar asta, cred ca s-ar fi gasit o cale mai simpla de multiplicare pentru oameni. Cred ca devenim parinti pentru a invata, cu adevarat, sa il iubim pe Celalalt. Dincolo de propriile noastre ambitii, dincolo de temeri, de libertatea noastra de a fugi in lume, dincolo de raspunsul imediat pe care il primim.
Dar adevarul il cunosti in momentele critice. Uneori se intampla cate ceva si vezi cat pot sa stea langa un copil bolnav, cum se incurajeaza singure si cum pot sa spere dincolo de ratiune, sa creada in lumina cand si ultima lumanare s-a racit...
Si asta se intampla indiferent daca ai un an sau 30 de ani. Poate la un an dragostea parintilor e oarecum naturala - nu esti decat o samanta a sperantelor si au tot dreptul sa creada ca esti cel mai frumos si cel mai istet din generatia ta...
Dar dupa ce ai trecut bine de 20 de ani, dupa ce s-au convins ca n-ai facut decat uneori alegerile bune, n-ai ajuns milionar si nici nu suni o data la saptamana sa ii intrebi ce mai fac...ei bine chiar si asa ii vezi cum se uita pe furis la tine ca si cum ai fi cel mai bun rod al sperantelor lor.
Imi vine a crede ca nu perpetura speciei e scopul pentru care vin copiii pe lume. Daca ar fi fost doar asta, cred ca s-ar fi gasit o cale mai simpla de multiplicare pentru oameni. Cred ca devenim parinti pentru a invata, cu adevarat, sa il iubim pe Celalalt. Dincolo de propriile noastre ambitii, dincolo de temeri, de libertatea noastra de a fugi in lume, dincolo de raspunsul imediat pe care il primim.
miercuri, 27 iulie 2011
Parfum de zarzari
Bunica mi-a trimis zarzari, placinte si dulceturi. Nu e foarte multumita de cum s-au legat lucrurile. Mereu are impresia ca mananc prea putin, ca stau prea mult la calculator si de asta n-am facut niciun copil pana la varsta asta.
Nu imi spune niciodata direct. Probabil de la ea am mostenit naravul acesta...zicem o bucata, lasam o bucata...daca vrei sa intelegi, atunci fa si tu un pic de efort; daca e prea devreme, asta e, iar daca te faci ca nu intelegi, treaba ta...
Zarzarii m-au luat prin surprindere acum. E prima oara cand imi trimite...Totdeauna ii mancam direct din copac, cocotata in frunzisul fosnitor. Ma uit la ei in farfurie - sunt mici, pistruiati si stingheri, ca un card de copii de la tara, trimisi in excursie la oras.
Doar parfumul lor pe care nu l-am putut regasi in nicio caisa domesticita, a ramas la fel...
Poate asa se joaca lucrurile trecute- raman tot mai mici in urma noastra, ca noi sa avem impresia ca am crescut mari, ca stim mai multe si ca avem tot felul de obiecte, mai performante si mai mari.
Si, desi ne place jocul acesta, din cand in cand strangem aproape un fruct, o haina sau o carte si ne imaginam ca a existat o vreme cand lucrurile erau simple si era cineva, mai mare decat noi, care stia toate raspunsurile si care ne iubea, asa mici si nestiutori cum eram.
Nu imi spune niciodata direct. Probabil de la ea am mostenit naravul acesta...zicem o bucata, lasam o bucata...daca vrei sa intelegi, atunci fa si tu un pic de efort; daca e prea devreme, asta e, iar daca te faci ca nu intelegi, treaba ta...
Zarzarii m-au luat prin surprindere acum. E prima oara cand imi trimite...Totdeauna ii mancam direct din copac, cocotata in frunzisul fosnitor. Ma uit la ei in farfurie - sunt mici, pistruiati si stingheri, ca un card de copii de la tara, trimisi in excursie la oras.
Doar parfumul lor pe care nu l-am putut regasi in nicio caisa domesticita, a ramas la fel...
Poate asa se joaca lucrurile trecute- raman tot mai mici in urma noastra, ca noi sa avem impresia ca am crescut mari, ca stim mai multe si ca avem tot felul de obiecte, mai performante si mai mari.
Si, desi ne place jocul acesta, din cand in cand strangem aproape un fruct, o haina sau o carte si ne imaginam ca a existat o vreme cand lucrurile erau simple si era cineva, mai mare decat noi, care stia toate raspunsurile si care ne iubea, asa mici si nestiutori cum eram.
luni, 25 iulie 2011
Polonia de la Nord la Sud
Sunt drumuri care vin la tine fara ca tu sa le fi pus pe o lista anume.
Statistici generale si stereotipuri "mai harnici, mai hotarati, mai vestici" si cam atat despre Polonia. Nicio dorinta de cunoastere mai profunda. Doar 3 zile in care am traversat tara, am schimbat 3 trenuri si am dormit in 3 orase au fost suficiente pentru a-mi spune...ma voi intoarce...
Ce as vrea sa pastrez in minte:
1. micul dejun in Gdansk - in special o crema de jumari cu vag miros de copilarie in nordul Moldovei. Nu degeaba ne-am invecinat acum vreo 400 de ani cu Tara Leseasca...
2. drumul spre Marea Baltica - vreo 2 km si mai bine printr-un parc-padure care se termina brusc si lasa loc unei plaje semi-pustii
3. corabia din Gdansk - m-am uitat atent si dupa Peter Pan, dar n-a fost de gasit...nici de data asta.
4. vanzatorii de chihlimbaruri si aerul trist al polonezilor din nord.
5. un cuvant imblanzit cu greu gin-qu-ee (sau cam pe acolo) = multumesc. Abia in a 3a zi am reusit sa il pronunt fara sa clipesc. In schimb m-am impacat imediat cu "peron", "ulica" si "ananas"
6. concertul din Biserica Sf. Petru si Pavel. Pentru prima data am simtit diferenta intre un sunet inregistrat si un sunet facut sa treaca prin timp, prin zidurile bisericii si prin zidurile sufletului tau...
7. as fi pariat ca in toate limbile cafea se spune cam la fel...si as fi pierdut. la polonezi se spune kawa...
8. plimbarea prin Cracovia - mai e un mileniu pana sa fie secolul XX
9. cei doi tineri din Rybnik care nu stiau nici engleza, nici vreo alta limba decat a lor, dar care au mers cu mine pe jos, mai bine de 5 minute, ca sa imi arate strada pe care trebuia sa ajung...
10. drumul prin paduri de campie nesfarsita, cu trenul personal, in murmurul corului de copii. S-au urcat cu o chitara de la o statie micuta si au tinut-o tot intr-un cantec mai bine de o ora. Nici doua cuvinte cunoscute si totusi, de cateva ori, am simti fiorul emotiilor nefiltrate care vin din locul acela - unde cuvintele nu s-au nascut inca pentru a tulbura comunicarea dintre oameni...
Statistici generale si stereotipuri "mai harnici, mai hotarati, mai vestici" si cam atat despre Polonia. Nicio dorinta de cunoastere mai profunda. Doar 3 zile in care am traversat tara, am schimbat 3 trenuri si am dormit in 3 orase au fost suficiente pentru a-mi spune...ma voi intoarce...
Ce as vrea sa pastrez in minte:
1. micul dejun in Gdansk - in special o crema de jumari cu vag miros de copilarie in nordul Moldovei. Nu degeaba ne-am invecinat acum vreo 400 de ani cu Tara Leseasca...
2. drumul spre Marea Baltica - vreo 2 km si mai bine printr-un parc-padure care se termina brusc si lasa loc unei plaje semi-pustii
3. corabia din Gdansk - m-am uitat atent si dupa Peter Pan, dar n-a fost de gasit...nici de data asta.
 |
| Gdansk |
4. vanzatorii de chihlimbaruri si aerul trist al polonezilor din nord.
 |
| Cracovia, pe o taraba din piata de chihlimbaruri |
 |
| Chihlibaruri in Gdansk |
 |
| Dragonul din Cracovia. |
6. concertul din Biserica Sf. Petru si Pavel. Pentru prima data am simtit diferenta intre un sunet inregistrat si un sunet facut sa treaca prin timp, prin zidurile bisericii si prin zidurile sufletului tau...
7. as fi pariat ca in toate limbile cafea se spune cam la fel...si as fi pierdut. la polonezi se spune kawa...
8. plimbarea prin Cracovia - mai e un mileniu pana sa fie secolul XX
 |
| Cracovia. Piata centrala. |
 |
| Cracovia. Cartierul evreiesc. |
 |
| Cracovia, pe malul Vistulei. Castelul |
9. cei doi tineri din Rybnik care nu stiau nici engleza, nici vreo alta limba decat a lor, dar care au mers cu mine pe jos, mai bine de 5 minute, ca sa imi arate strada pe care trebuia sa ajung...
 |
| trenul regional, adica un personal ca pe la noi... |
duminică, 3 iulie 2011
Cei care nu mai sunt
Cand esti copil nu prea bagi de seama ca din jurul tau incep sa se rareasca oamenii. Si daca intrebi, oricum ti se spune ca sunt plecati, ca s-au dus in cer, dar ca sunt aproape de tine. Asa ca nu iti faci probleme pentru ei. Viata vine prea repede spre tine, nu e timp de stat sau de uitat inapoi.
Si asta nu se schimba pe masura ce trece timpul. Mereu sunt vreo suta de maruntisuri de rezolvat, mereu esti in intarziere. Doar din cand in cand - cate un bunic, un parinte sau un prieten se duce. Pentru o zi vestea te face sa stai in loc, sa te gandesti la ce-a ramas din omul care-a fost si la lucrurile cu adevarat importante. Iti aduci aminte ca si tu ai sa mori poate ceva mai devreme decat ceva mai tarziu, ca sunt urme pe care ai vrea sa le lasi si oameni care sa isi aduca de tine aminte intr-un fel anume.
O vreme il imbratisezi mai strans pe cel de langa tine, iti suni prietenii de suflet si incepi sa citesti cartile care stau de doua luni pe noptiera, cu semn pe la pagina 50.
Apoi incep iar preocuparile, sacaielile zilnice si tot asa pana cand din cei care au fost nu ramane decat amintirea, fara intrebari si fara concluzii.
Si asta nu se schimba pe masura ce trece timpul. Mereu sunt vreo suta de maruntisuri de rezolvat, mereu esti in intarziere. Doar din cand in cand - cate un bunic, un parinte sau un prieten se duce. Pentru o zi vestea te face sa stai in loc, sa te gandesti la ce-a ramas din omul care-a fost si la lucrurile cu adevarat importante. Iti aduci aminte ca si tu ai sa mori poate ceva mai devreme decat ceva mai tarziu, ca sunt urme pe care ai vrea sa le lasi si oameni care sa isi aduca de tine aminte intr-un fel anume.
O vreme il imbratisezi mai strans pe cel de langa tine, iti suni prietenii de suflet si incepi sa citesti cartile care stau de doua luni pe noptiera, cu semn pe la pagina 50.
Apoi incep iar preocuparile, sacaielile zilnice si tot asa pana cand din cei care au fost nu ramane decat amintirea, fara intrebari si fara concluzii.
miercuri, 18 mai 2011
Povesti pe care nu le vrem
Zilele trecute, in Carrefour, o batrana se asezase langa struguri. Avea un palton gri si un baston la fel de brazdat ca ea. Fara sa se uite in stanga sau in dreapta, lua cate o boaba. O gusta ca si cum ar fi fost prima boaba de strugure din viata ei. Incet, pe indelete, cu seninatate. Se bucura tacut, asa cum o pot face numai oamenii care stiu cat de repede trec toate si cat de putin valoreaza normele... Noi toti trageam cu coada ochiului si ne prefaceam ca nu o vedem. Ea lua o boaba, inca una si inca una. Apoi a plecat schiopatand incet, pe langa noi, cei care nu eram de fapt acolo...
***
Ieri, pe strada, o batrana vindea buchetele de liliac si flori de camp. Nu spunea nimic. Tinea intr-o mana florile si in cealalta o hartie pe care scria "1 leu buchetul". Se uita prin oameni. Statea acolo, doar cu florile ei si nu astepta pe nimeni.
***
Oare am putea sa existam cu adevarat unii pentru ceilalti?
***
Ieri, pe strada, o batrana vindea buchetele de liliac si flori de camp. Nu spunea nimic. Tinea intr-o mana florile si in cealalta o hartie pe care scria "1 leu buchetul". Se uita prin oameni. Statea acolo, doar cu florile ei si nu astepta pe nimeni.
***
Oare am putea sa existam cu adevarat unii pentru ceilalti?
sâmbătă, 7 mai 2011
Ploaie si dor de duca
De dimineata - dor de duca. Cel mai bun leac: un drum cu trenul. De preferinta intr-un loc unde sa ratacesc pe strazi si unde sa nu stiu pe nimeni. Nu prea departe. Sibiul e optiunea perfecta. Gasesc trenul si in entuziasmul meu gasesc chiar si un hostel in Piata Mica.
Imi aduc aminte de singurul hostel la care am stat vreodata - unul intr-o casa veche din Istanbul, cu zugraveala batrana si miros medieval. Aproape ma razgandesc...Si apoi imi aduc aminte ca inca nu am 30 de ani si ca sunt lucruri pe care daca nu le fac acum, nu o sa le fac altadat'.
Pe drum sperantele mele la o vreme mai buna par indreptatite, dar cand ajung in centru ploaia incepe incetisor. Zidurile vechi si castanii in floare ma fac sa ma gandesc la lucrurile care trec si lucrurile care raman. La o terasa Nicu Alifantis canta ploaia in luna lui marte...De pe un pervaz ma studiaza ochii aurii ai unei pisici. Zambesc. Pisicile sunt semn bun. Ca o sa fie bine.
Ploua tot mai tare. Mi-au inghetat mainile, iar dimineata am sarit peste micul dejun...Un miros de paine proaspata ma ademeneste intr-un loc cu 5 mese toate goale. Painea pare facuta de casa. Mesele au servete verzi, iar ambalajele sunt doar de hartie. Promoveaza meniuri de iaurt + sandwich. Bauturile americane sunt disponibile la cerere, totusi. Fac notite in agenda, cine stie...
Hostelul este chiar in Piata Mica. Semnul imi arata ca trebuie sa intru intr-un gang mai intunecat. Parca ideea de ma intoarce cu trenul de la ora 5 este tot mai imbietoare...Spre mare mea surpriza hostelul este chiar frumusel, curatel. Imi aleg patul de sus, de la fereastra. Toata copilaria mea am ravnit la un pat suspendat...Acesta pare perfect, cu vedere spre concertul din seara asta si spre gandurile mele plouate.
E bine ca am de citit...si o priza in camera de zi sa imi incarc bateriile care iar m-au lasat toate odata...
Fetele din camera mea sunt tinere si cam pufoase. Toate. Desi doua sunt din Germania si una din China. Chinezoaica merge mai departe in Rusia. Una din nemtoaice merge la Bucuresti si a auzit ca e un oras cam periculos...
Ploaia aduce inapoi si un chinez cu zambetul pana la urechi care rascoleste voios prin dulapul de la bucatarie si vorbeste incontinu pe limba lui. Americanii din filme canta la dus, chinezul nostru - la bucatarie. Si-a cumparat sarmale la caserola si ma intreaba intr-o anglo-chineza daca le poate pune asa la microunde. Clipeste des, zangane paharele si zambeste spasit. Continua sa vorbeasca incetisor cu farfuriile, cu el, cu scaunele - de data asta in engleza. Mie imi placea si in chineza...
Mi-s dragi oamenii acestia pe care nu o sa ii mai vad niciodata. Oamenii acestia care nu ma cunosc, dar se bucura ca impartasim acelasi acoperis pentru o vreme, ca putem schimba doua cuvinte despre vreme si un zambet adevarat - ca si cum noi, calatorii, am impartasi o taina numai a noastra.
Mi-e cam rusine de amorteala mea si de gandul la trenul de la ora 5... Ma hotarasc sa scot de la naftalina planul de calatorii si sa pun mai mult in zilele astea care parca trec prea mult pe langa mine si prea putin prin mine.
Imi aduc aminte de singurul hostel la care am stat vreodata - unul intr-o casa veche din Istanbul, cu zugraveala batrana si miros medieval. Aproape ma razgandesc...Si apoi imi aduc aminte ca inca nu am 30 de ani si ca sunt lucruri pe care daca nu le fac acum, nu o sa le fac altadat'.
Pe drum sperantele mele la o vreme mai buna par indreptatite, dar cand ajung in centru ploaia incepe incetisor. Zidurile vechi si castanii in floare ma fac sa ma gandesc la lucrurile care trec si lucrurile care raman. La o terasa Nicu Alifantis canta ploaia in luna lui marte...De pe un pervaz ma studiaza ochii aurii ai unei pisici. Zambesc. Pisicile sunt semn bun. Ca o sa fie bine.
Ploua tot mai tare. Mi-au inghetat mainile, iar dimineata am sarit peste micul dejun...Un miros de paine proaspata ma ademeneste intr-un loc cu 5 mese toate goale. Painea pare facuta de casa. Mesele au servete verzi, iar ambalajele sunt doar de hartie. Promoveaza meniuri de iaurt + sandwich. Bauturile americane sunt disponibile la cerere, totusi. Fac notite in agenda, cine stie...
Hostelul este chiar in Piata Mica. Semnul imi arata ca trebuie sa intru intr-un gang mai intunecat. Parca ideea de ma intoarce cu trenul de la ora 5 este tot mai imbietoare...Spre mare mea surpriza hostelul este chiar frumusel, curatel. Imi aleg patul de sus, de la fereastra. Toata copilaria mea am ravnit la un pat suspendat...Acesta pare perfect, cu vedere spre concertul din seara asta si spre gandurile mele plouate.
E bine ca am de citit...si o priza in camera de zi sa imi incarc bateriile care iar m-au lasat toate odata...
Fetele din camera mea sunt tinere si cam pufoase. Toate. Desi doua sunt din Germania si una din China. Chinezoaica merge mai departe in Rusia. Una din nemtoaice merge la Bucuresti si a auzit ca e un oras cam periculos...
Ploaia aduce inapoi si un chinez cu zambetul pana la urechi care rascoleste voios prin dulapul de la bucatarie si vorbeste incontinu pe limba lui. Americanii din filme canta la dus, chinezul nostru - la bucatarie. Si-a cumparat sarmale la caserola si ma intreaba intr-o anglo-chineza daca le poate pune asa la microunde. Clipeste des, zangane paharele si zambeste spasit. Continua sa vorbeasca incetisor cu farfuriile, cu el, cu scaunele - de data asta in engleza. Mie imi placea si in chineza...
Mi-s dragi oamenii acestia pe care nu o sa ii mai vad niciodata. Oamenii acestia care nu ma cunosc, dar se bucura ca impartasim acelasi acoperis pentru o vreme, ca putem schimba doua cuvinte despre vreme si un zambet adevarat - ca si cum noi, calatorii, am impartasi o taina numai a noastra.
Mi-e cam rusine de amorteala mea si de gandul la trenul de la ora 5... Ma hotarasc sa scot de la naftalina planul de calatorii si sa pun mai mult in zilele astea care parca trec prea mult pe langa mine si prea putin prin mine.
Daca as fi incredibil de bogata
Ma trezesc uneori cu dor de duca. Geamuri de spalat, carti de citit, ganduri de adunat...nimic din astea nu mai conteaza. Vreau doar departe, cat mai departe.
Nu stiu sa spun decat 3 lucruri care imi linistesc cu adevarat apele tulburi. Unul dintre ele este sa stau ca acum, intr-un compartiment aproape gol, cu degetele din cand in cand pe tastatura si cu ochii din cand in cand pe geam.
Daca as fi incredibil de bogata nu mi-as cumpara o insula pustie, mi-as cumpara un vagon pe care sa il pot atasa la orice tren, un vagon in care sa las din cand in cand oameni ca mine, care cauta ceva fara sa stie bine ce cauta...
Nu stiu sa spun decat 3 lucruri care imi linistesc cu adevarat apele tulburi. Unul dintre ele este sa stau ca acum, intr-un compartiment aproape gol, cu degetele din cand in cand pe tastatura si cu ochii din cand in cand pe geam.
Daca as fi incredibil de bogata nu mi-as cumpara o insula pustie, mi-as cumpara un vagon pe care sa il pot atasa la orice tren, un vagon in care sa las din cand in cand oameni ca mine, care cauta ceva fara sa stie bine ce cauta...
joi, 5 mai 2011
de ce
stau uneori si ma intreb, asa...degeaba...de ce de atatea mii de ani incoace sistemul social ramane la fel si lumea se imparte in bogati si saraci, de ce rautatile raman cam aceleasi si de ce putem produce mai mult, mai bine, dar nu suntem nici mai fericiti si nici mai frumosi. de ce un miliard de oameni se culca flamanzi.
zilele trecute am stat mai mult cu niste copii. si cu oamenii mari de pe langa ei. si iata ce se intampla: in fata copiilor pe care ii iubesc, oamenii sunt sinceri cu simtirile lor. si pentru ca vor sa fie, la randul lor, iubiti - le spun acestora direct ce cred despre lume, despre ce este drept si ce nu este. nu isi dau seama ca o fac...dar cand explica unui copil, oamenii simplifica mult, lasa la o parte fardurile si, daca esti atent, afli exact cum cred oamenii mari ca trebuie abordate problemele. copiii cred. viata merge mai departe, doar cu usoare modificari de decor.
zilele trecute am stat mai mult cu niste copii. si cu oamenii mari de pe langa ei. si iata ce se intampla: in fata copiilor pe care ii iubesc, oamenii sunt sinceri cu simtirile lor. si pentru ca vor sa fie, la randul lor, iubiti - le spun acestora direct ce cred despre lume, despre ce este drept si ce nu este. nu isi dau seama ca o fac...dar cand explica unui copil, oamenii simplifica mult, lasa la o parte fardurile si, daca esti atent, afli exact cum cred oamenii mari ca trebuie abordate problemele. copiii cred. viata merge mai departe, doar cu usoare modificari de decor.
joi, 21 aprilie 2011
Ochelarii roz
Din nou in tren. Din nou langa mine o pereche de indragostiti. De data recenta, in mod sigur.
Ma uit la ei, iar ei nu isi dau seama cat de caraghiosi sunt. Se entuziasmeaza de lucruri marunte. Isi cauta pe furis privirea.... Cand se tin de mana, se tin de parca viata lor ar depinde de asta...Sunt asa de convinsi ca cel de langa este special si frumos si inteligent.
Ma uit afara ca sa ii mai supraveghez din cand in cand in oglinda geamului. Eram pe langa o padure inverzita - ce frumos, suntem la Predeal - ce frumos, e inca iarna aici...
Of, mai caraghiosilor...ma uit la voi si imi pare ca intr-adevar ca lumea e asa cum ziceti voi - frumoasa pana in ultimele detalii.
Ma uit la ei, iar ei nu isi dau seama cat de caraghiosi sunt. Se entuziasmeaza de lucruri marunte. Isi cauta pe furis privirea.... Cand se tin de mana, se tin de parca viata lor ar depinde de asta...Sunt asa de convinsi ca cel de langa este special si frumos si inteligent.
Ma uit afara ca sa ii mai supraveghez din cand in cand in oglinda geamului. Eram pe langa o padure inverzita - ce frumos, suntem la Predeal - ce frumos, e inca iarna aici...
Of, mai caraghiosilor...ma uit la voi si imi pare ca intr-adevar ca lumea e asa cum ziceti voi - frumoasa pana in ultimele detalii.
marți, 12 aprilie 2011
Baiatul de pe margine
Laurentiu asteapta in fiecare zi pe marginea strazii.
Are vreo 10 ani. In dimineata asta ploua marunt, dar inca nu se indura sa se indrepte spre scoala. Sta acolo, la intersectia drumului principal cu drumul care merge spre casa lui. Asteapta sa treaca niste oameni anume. In fiecare zi asteapta.
L-am cunoscut de Craciunul trecut. Mai are 3 frati mai mici si o mama care nu-i chiar a lui.
Poate de asta asteapta azi pe margine. Femeia are atatea griji pe cap ca n-are loc si de el, care e cel mai mare... Mi-au ramas intipariti in minte ochii ei extenuati cand baiatul isi ridica maneca patata de sange si explica in franturi de cuvinte cum l-a muscat cainele cel mare si sur.
Ma vede de departe si imi face cu mana. Opresc si el vine repede la masina. Are ochii umezi de raceala si de ploaie. Stam un pic de vorba, il intreb de scoala, de casa. De obicei e foarte hotarat sa spuna ca "totul e bine". Nu zambeste niciodata, dar spune apasat - ca pentru el insusi - "totul e bine". Nu ni s-au mai potrivit drumurile de multa vreme si azi imi pare obosit, cu cearcane adanci, ca un om mare. Ceva s-a intamplat si la el in zilele astea cetoase.
O iau incet spre biroul meu. O ia incet spre scoala. As fi vrut sa ii spun ca o sa fie bine, ca o sa se faca mare, ca o sa vina vara si vacanta cu soare. Am deschis gura, dar m-am uitat in ochii lui si n-am avut curaj. Am avut impresia dintr-odata ca e de-o varsta cu mine si stie...Uneori viata te tine pe margine, uneori astepti mult pana cand vine cate o zi in care opreste cineva, pentru foarte putin.
Are vreo 10 ani. In dimineata asta ploua marunt, dar inca nu se indura sa se indrepte spre scoala. Sta acolo, la intersectia drumului principal cu drumul care merge spre casa lui. Asteapta sa treaca niste oameni anume. In fiecare zi asteapta.
L-am cunoscut de Craciunul trecut. Mai are 3 frati mai mici si o mama care nu-i chiar a lui.
Poate de asta asteapta azi pe margine. Femeia are atatea griji pe cap ca n-are loc si de el, care e cel mai mare... Mi-au ramas intipariti in minte ochii ei extenuati cand baiatul isi ridica maneca patata de sange si explica in franturi de cuvinte cum l-a muscat cainele cel mare si sur.
Ma vede de departe si imi face cu mana. Opresc si el vine repede la masina. Are ochii umezi de raceala si de ploaie. Stam un pic de vorba, il intreb de scoala, de casa. De obicei e foarte hotarat sa spuna ca "totul e bine". Nu zambeste niciodata, dar spune apasat - ca pentru el insusi - "totul e bine". Nu ni s-au mai potrivit drumurile de multa vreme si azi imi pare obosit, cu cearcane adanci, ca un om mare. Ceva s-a intamplat si la el in zilele astea cetoase.
O iau incet spre biroul meu. O ia incet spre scoala. As fi vrut sa ii spun ca o sa fie bine, ca o sa se faca mare, ca o sa vina vara si vacanta cu soare. Am deschis gura, dar m-am uitat in ochii lui si n-am avut curaj. Am avut impresia dintr-odata ca e de-o varsta cu mine si stie...Uneori viata te tine pe margine, uneori astepti mult pana cand vine cate o zi in care opreste cineva, pentru foarte putin.
duminică, 10 aprilie 2011
Vecinii mei
Langa mine locuiesc niste oameni care functioneaza dupa un program strict.
Se trezesc la 4.30 si incep sa tipe unul la altul. Mai ales ea la el. O tin tot asa pana la ora 5 si un pic.
Spre seara, cam pe la ora asta, 7.30 - 8.00 se intalnesc din nou...
Ma intreb daca oamenii acestia au impartasit vreodata bucuria de a se tine de mana, in tacere.
Si daca s-a intamplat, ma intreb unde se duce toata bucuria asta din inimile oamenilor. De ce nu se aude oare un clopotel, ca la finalul orelor de curs, sa stii ca ce-a fost a fost si trebuie sa mergi mai departe, altfel te pasc ani lungi de detentie, in care esti cand puscariasul cand gardianul...
Mi-a ramas in minte o bucata dintr-un film...femeia spunea ca o fascineaza mereu momentul acela dureros, in care un om trece de la loving you madly to nothing at all...
Ascult viata vecinilor mei la care iau parte fara voie... imi mai trec si eu pe lista vreo 2-3 lucruri banale si surprinzatoare, pe care as vrea sa nu le inteleg niciodata.
Se trezesc la 4.30 si incep sa tipe unul la altul. Mai ales ea la el. O tin tot asa pana la ora 5 si un pic.
Spre seara, cam pe la ora asta, 7.30 - 8.00 se intalnesc din nou...
Ma intreb daca oamenii acestia au impartasit vreodata bucuria de a se tine de mana, in tacere.
Si daca s-a intamplat, ma intreb unde se duce toata bucuria asta din inimile oamenilor. De ce nu se aude oare un clopotel, ca la finalul orelor de curs, sa stii ca ce-a fost a fost si trebuie sa mergi mai departe, altfel te pasc ani lungi de detentie, in care esti cand puscariasul cand gardianul...
Mi-a ramas in minte o bucata dintr-un film...femeia spunea ca o fascineaza mereu momentul acela dureros, in care un om trece de la loving you madly to nothing at all...
Ascult viata vecinilor mei la care iau parte fara voie... imi mai trec si eu pe lista vreo 2-3 lucruri banale si surprinzatoare, pe care as vrea sa nu le inteleg niciodata.
joi, 7 aprilie 2011
Oamenii din jurul meu
Daca ar fi sa se faca vreodata un top al celor mai norocosi oameni, dupa niste criterii pe care sa le apreciez si eu, atunci sigur as fi in top 10...
Dintre toate lucrurile pe care le-am primit, cel mai tare sunt recunoscatoare pentru oamenii care ma privesc in ochi si imi spun lucrurile pe care eu singura n-am curaj sa mi le spun decat in gand, cu multe semne de intrebare.
In fata lor este suficient sa zic cu voce tare lucrurile care ma framanta. Ei ma asculta cu toata atentia, nu imi dau raspunsuri in doi peri si nu imi zambeasc de la etajul 99. Ma intreaba doar, asa cum o fac si eu, la randul meu: Sigur in directia asta vrei sa mergi? Sigur vrei asta? Sigur esti tu daca faci asta?
Valoarea adaugata nu vine din intrebarile pe care oricum le rasucesc si singura. Cand sunt singura insa e mai usor sa evit si sa aman raspunsurile. Dar cand am in fata un prieten, nu mai am scapare. Rasfir frumos gandurile pe masa, ma uit la ele, trag concluzii si, chiar daca nu e mai usor, cel putin e mai limpede.
Din fericire topurile nu se fac dupa criteriile mele...Raman sa ma bucur in anonimat de oamenii din jurul meu.
Dintre toate lucrurile pe care le-am primit, cel mai tare sunt recunoscatoare pentru oamenii care ma privesc in ochi si imi spun lucrurile pe care eu singura n-am curaj sa mi le spun decat in gand, cu multe semne de intrebare.
In fata lor este suficient sa zic cu voce tare lucrurile care ma framanta. Ei ma asculta cu toata atentia, nu imi dau raspunsuri in doi peri si nu imi zambeasc de la etajul 99. Ma intreaba doar, asa cum o fac si eu, la randul meu: Sigur in directia asta vrei sa mergi? Sigur vrei asta? Sigur esti tu daca faci asta?
Valoarea adaugata nu vine din intrebarile pe care oricum le rasucesc si singura. Cand sunt singura insa e mai usor sa evit si sa aman raspunsurile. Dar cand am in fata un prieten, nu mai am scapare. Rasfir frumos gandurile pe masa, ma uit la ele, trag concluzii si, chiar daca nu e mai usor, cel putin e mai limpede.
Din fericire topurile nu se fac dupa criteriile mele...Raman sa ma bucur in anonimat de oamenii din jurul meu.
Lucruri de invatat
Sunt la stadiul de incepator intr-o multime de lucruri. De multe ori n-am rabdare si ma reped sa spun ca "asta n-ar trebui sa fie asa" sau "nu inteleg deloc de ce..."
Si ca dovada ca exista ceva dincolo de noi, din cand in cand, ma prinde din urma cate o explicatie, cate o invatatura de minte.
De exemplu multa vreme nu am inteles chestia asta de pe facebook sau de pe hi5 - cand trebuie sa declari in ce fel de relatie esti - ai optiunea "it's complicated..." Mi se parea o absurditate - adica ori esti ori nu esti. Nu e loc de jumatati de masura.
Ei bine se poate intampla sa fie complicat....pana si eu, care am fost apostrofata odata ca nu vad decat in alb si negru...am ajuns sa inteleg, cu resemnare, ca uneori iti tremura mana cand ai de ales intre culori extreme. Mai stai sa vezi ce mai urmeaza, ca si cum nu ai sti...
Si ca dovada ca exista ceva dincolo de noi, din cand in cand, ma prinde din urma cate o explicatie, cate o invatatura de minte.
De exemplu multa vreme nu am inteles chestia asta de pe facebook sau de pe hi5 - cand trebuie sa declari in ce fel de relatie esti - ai optiunea "it's complicated..." Mi se parea o absurditate - adica ori esti ori nu esti. Nu e loc de jumatati de masura.
Ei bine se poate intampla sa fie complicat....pana si eu, care am fost apostrofata odata ca nu vad decat in alb si negru...am ajuns sa inteleg, cu resemnare, ca uneori iti tremura mana cand ai de ales intre culori extreme. Mai stai sa vezi ce mai urmeaza, ca si cum nu ai sti...
luni, 4 aprilie 2011
Aventurile unui gradinar (foarte) incepator
De vreo saptamana buna am primit niste carlige de vita de vie. Trebuiau sa fie 6 crengute, dar la imparteala nu stiu cum m-am ales cu 7...
Le-am tot mutat dintr-un pahar in altul asteptand un moment prielnic si un loc primitor. In sfarsit m-am hotarat ca asteptarea nu-i buna si mi-am luat plasa de tortite, carligele de sforicica si am pornit hotarata la drum. Pe jos, ca sa am timp sa ma gandesc bine.
Ajung pe la apus pe o coasta de deal, la capatul unei stradute cu niste case cam mototolite, care nu poarta nici macar semnele unei vieti mai bune. Chiar in dreptul gradinii un ditamai cainele se gaseste sa ma latre. Nu l-am mai vazut de aici, dar e drept ca nici eu nu trec decat o data la doi ani prin locurile astea...Ma latra tot mai hotarat si isi arata dintii. Cred insa ca e cam batran...Ii explic in doua cuvinte ca nici eu n-am venit ca sa plec. Cedeaza incet, centimetru cu centimetru. Sute de floarea pastelui au inflorit printre urzici si printre copacii doborati. Muuuult de lucru....
Dar am venit sa fac o treaba, asa ca, pentru inceput, ma invart vreo 5 minute ca sa ma hotarasc pe unde as putea sa imi plantez eu vita de vie. Peste tot iarba, bucati rupte de copaci...in sfarsit gasesc un colt care pare sa fie si destul de ferit si poate si insorit.
Toate bune si frumoase, rememorez instructiunile de plantare: 3 noduri in pamant, unul afara.. Pun mana pe primul bat mai promitator si ma straduiesc sa fac o gaura. Probez....carligul intra pana la jumatatea nodului 2...
Poate ca ar fi fost buna si o unealta de sapat, nu numai hotararea mea nestramutata de a face agricultura...
Ma mai proptesc o data in bat. Se rupe in doua locuri. Jumate imi ramane in mana si o alta bucata s-a rupt in pamant. Prima sapatura trebuie reluata. N-a fost sa fie. Ma intreb daca maine n-o fi o zi mai buna ca sa incep sa ma apuc de gradinarit. N-are a face, cu unelete bune poate orcine... Ma scotocesc dupa briceag si ma uit dupa un bat cu potential de harlet. Mare minune, chiar gasesc o bucata de lastar mai serios care cedeaza in fata insistentelor mele. Ii cioplesc un varf si ma apuc de treaba. Pe drum ma gandeam ca in 10 minute termin si o iau repede spre casa. Cele 7 lacasuri pentru carligele de vie mi-au luat vreo ora cu tot cu plantat. Cand sa le plantez iau la mana crengutele si le pipai: ba imi ies 6 noduri la numar, ba 7. Mai rar 4-5.
Gaura pentru mai mult de 5 noduri n-am reusit sa fac, oricat m-am straduit...instructiunile zic 3+1...tai carligele mai mari, fie ce-o fi. Daca au noroc se prind, daca nu, asta e...n-a fost sa fie. Si iata cum ma trezesc in loc de 7 carlige cu 12... ce sa fac cu cele suplimentare? Conform instructiunilor, nu-i bine, ca betigasele nou facute abia daca au 2-3 noduri...Ma uit la ele si oftez...cine-s eu sa hotarasc cine moare si cine traieste. Le plantez si pe astea chit ca in loc de 3 noduri in pamant o sa fie unul. Le pun acolo si se hotarasc ele care sa iasa si care sa se faca fertilizator.Si apoi 12 este un numar frumos...cine stie, poate chiar o sa se prinda.
Seara s-a lasat binisor. Mai dau o raita prin gradina. Daca as lucra in fiecare seara cate o ora poate ca as putea sa fac suficient de curat incat sa imi plantez un strat de patrunjel...sau poate niste zmeura pe langa gard. Dar prima oara trebuie sa fac un bors mare de urzici...inca ma ustura degetele de la cele pe care le-am dat la o parte pentru a face loc viitoarelor pahare de vin...
Cea mai mare ambitie a mea ramane sa am grija de o livada si sa ma uit cum cresc lucrurile...
Le-am tot mutat dintr-un pahar in altul asteptand un moment prielnic si un loc primitor. In sfarsit m-am hotarat ca asteptarea nu-i buna si mi-am luat plasa de tortite, carligele de sforicica si am pornit hotarata la drum. Pe jos, ca sa am timp sa ma gandesc bine.
Ajung pe la apus pe o coasta de deal, la capatul unei stradute cu niste case cam mototolite, care nu poarta nici macar semnele unei vieti mai bune. Chiar in dreptul gradinii un ditamai cainele se gaseste sa ma latre. Nu l-am mai vazut de aici, dar e drept ca nici eu nu trec decat o data la doi ani prin locurile astea...Ma latra tot mai hotarat si isi arata dintii. Cred insa ca e cam batran...Ii explic in doua cuvinte ca nici eu n-am venit ca sa plec. Cedeaza incet, centimetru cu centimetru. Sute de floarea pastelui au inflorit printre urzici si printre copacii doborati. Muuuult de lucru....
Dar am venit sa fac o treaba, asa ca, pentru inceput, ma invart vreo 5 minute ca sa ma hotarasc pe unde as putea sa imi plantez eu vita de vie. Peste tot iarba, bucati rupte de copaci...in sfarsit gasesc un colt care pare sa fie si destul de ferit si poate si insorit.
Toate bune si frumoase, rememorez instructiunile de plantare: 3 noduri in pamant, unul afara.. Pun mana pe primul bat mai promitator si ma straduiesc sa fac o gaura. Probez....carligul intra pana la jumatatea nodului 2...
Poate ca ar fi fost buna si o unealta de sapat, nu numai hotararea mea nestramutata de a face agricultura...
Gaura pentru mai mult de 5 noduri n-am reusit sa fac, oricat m-am straduit...instructiunile zic 3+1...tai carligele mai mari, fie ce-o fi. Daca au noroc se prind, daca nu, asta e...n-a fost sa fie. Si iata cum ma trezesc in loc de 7 carlige cu 12... ce sa fac cu cele suplimentare? Conform instructiunilor, nu-i bine, ca betigasele nou facute abia daca au 2-3 noduri...Ma uit la ele si oftez...cine-s eu sa hotarasc cine moare si cine traieste. Le plantez si pe astea chit ca in loc de 3 noduri in pamant o sa fie unul. Le pun acolo si se hotarasc ele care sa iasa si care sa se faca fertilizator.Si apoi 12 este un numar frumos...cine stie, poate chiar o sa se prinda.
Seara s-a lasat binisor. Mai dau o raita prin gradina. Daca as lucra in fiecare seara cate o ora poate ca as putea sa fac suficient de curat incat sa imi plantez un strat de patrunjel...sau poate niste zmeura pe langa gard. Dar prima oara trebuie sa fac un bors mare de urzici...inca ma ustura degetele de la cele pe care le-am dat la o parte pentru a face loc viitoarelor pahare de vin...
Cea mai mare ambitie a mea ramane sa am grija de o livada si sa ma uit cum cresc lucrurile...
duminică, 3 aprilie 2011
Iarasi primavara
Nici macar nu incepusem sa astept primul copac cu flori. Zilele acestea la Brasov mi s-au parut prea reci, prea tomnatice sau poate pur si simplu gandul la flori nu a fost pe lista de prioritati...
O plimbare scurta spre colina si...supriza - primavara chiar era acolo.
Martisorul meu si-a gasit mai repede decat ma asteptam un adapost.
In ultimii ani am purtat la mana, toata luna martie, un firisor impletit. Imediat dupa ce trece 31, urmez traditia si il leg intr-un copac cu flori. Si ma gandesc la anul care vine. Cam de fiecare data imi spuneam aceleasi lucruri. Imi aduc aminte ce mi-am dorit acum un an si acum doi ani.
Dar azi corcodusul acesta, aparut cand nici nu-l asteptam, m-a facut sa ma gandesc la altceva. Sunt lucruri care vin si care trec, sunt lucruri frumoase ca primele petale firave si lucruri urate ca mizeriile pe care le arunca oamenii in gradinele ce isi doresc sa infloreasca. Dar dincolo de ele ramane incapatanarea copacului de a face primavara in fiecare an. Iubesc copacii acestia senini, care nu baga in seama privirile goale, mainile nepasatoare, copacii acestia care nu se intristeaza si care nu renunta.
Imi pare rau copacule, ca anul acesta am uitat sa te astept. Probabil am inceput sa imbatranesc. Dar ma bucur de tine ca de un prieten din copilarie.
De tine si de pisica dungata care a aparut de nu stiu unde, m-a examinat cu atentie, a decis apoi ca merit un pic de incredere si m-a lasat sa o mangai pana mi-am recapatat ochii de copil si bucuria de primavara.
O plimbare scurta spre colina si...supriza - primavara chiar era acolo.
Martisorul meu si-a gasit mai repede decat ma asteptam un adapost.
In ultimii ani am purtat la mana, toata luna martie, un firisor impletit. Imediat dupa ce trece 31, urmez traditia si il leg intr-un copac cu flori. Si ma gandesc la anul care vine. Cam de fiecare data imi spuneam aceleasi lucruri. Imi aduc aminte ce mi-am dorit acum un an si acum doi ani.
Dar azi corcodusul acesta, aparut cand nici nu-l asteptam, m-a facut sa ma gandesc la altceva. Sunt lucruri care vin si care trec, sunt lucruri frumoase ca primele petale firave si lucruri urate ca mizeriile pe care le arunca oamenii in gradinele ce isi doresc sa infloreasca. Dar dincolo de ele ramane incapatanarea copacului de a face primavara in fiecare an. Iubesc copacii acestia senini, care nu baga in seama privirile goale, mainile nepasatoare, copacii acestia care nu se intristeaza si care nu renunta.
Imi pare rau copacule, ca anul acesta am uitat sa te astept. Probabil am inceput sa imbatranesc. Dar ma bucur de tine ca de un prieten din copilarie.
De tine si de pisica dungata care a aparut de nu stiu unde, m-a examinat cu atentie, a decis apoi ca merit un pic de incredere si m-a lasat sa o mangai pana mi-am recapatat ochii de copil si bucuria de primavara.
Doctorul spune ca asa trebuie
Vizita intr-un spital din Romania. Intr-unul dintre acelea care vor ramane deschise.
Senzatia este de film de dinainte de '89. O femeie freaca de zor pe jos, intr-o rezerva goala.
Doctorul ma examineaza rapid. Lipeste pe mine niste ventuze, plus niste carlige la maini si la picioare. Aparatul scoate incet o hartiuta. Iata si primul meu EKG...N-as sti sa spun de ce, dar totdeauna mi s-a parut foarte frumos mersul acestor liniute. Ma uit la al meu. Marunt, marunt, nici prea sus, nici prea jos. Ascensiuni scurte. Revenire. Apoi deodata foarte sus. Din nou la loc, marunt-marunt. Apoi vine o cadere mica. Revenire. Iar o cadere. Iar totul limpede.
- Hmm, inima ta e ceva mai la dreapta, spune el pe un ton blajin...
Ha! Fac eu in sinea mea: Asta explica si alte lucruri!
Se mai gandeste un pic...
- Dar se mai intampla la inaltimea dumnevoastra.
Entuziasmul meu narcisist se mai domoleste...
- Tensiunea e cam joasa, dar nici asta nu-i chiar asa de rau. In afara de durerile de cap despre care zici, bineinteles...
Bun, m-am linistit. No, ase tre' sa fie atunci. Doctorul spune ca trebuie doar sa fac invers decat se recomanda la televizor: sa beau ceva mai multa cafea, sa pun ceva mai multa sare in mancare.
Hipotensivii traiesc mai mult decat ceilalti...vine si concluzia fatala.
Se pare ca asa sunt construita pana la cea din urma fibra - regulile generale ale altora nu imi fac bine. Si mai am ceva vreme si dureri de cap pentru a mi le face pe ale mele.
Totul bine. Sunt tanar Doamna, tanar...inca aripile ma tin.
Senzatia este de film de dinainte de '89. O femeie freaca de zor pe jos, intr-o rezerva goala.
Doctorul ma examineaza rapid. Lipeste pe mine niste ventuze, plus niste carlige la maini si la picioare. Aparatul scoate incet o hartiuta. Iata si primul meu EKG...N-as sti sa spun de ce, dar totdeauna mi s-a parut foarte frumos mersul acestor liniute. Ma uit la al meu. Marunt, marunt, nici prea sus, nici prea jos. Ascensiuni scurte. Revenire. Apoi deodata foarte sus. Din nou la loc, marunt-marunt. Apoi vine o cadere mica. Revenire. Iar o cadere. Iar totul limpede.
- Hmm, inima ta e ceva mai la dreapta, spune el pe un ton blajin...
Ha! Fac eu in sinea mea: Asta explica si alte lucruri!
Se mai gandeste un pic...
- Dar se mai intampla la inaltimea dumnevoastra.
Entuziasmul meu narcisist se mai domoleste...
- Tensiunea e cam joasa, dar nici asta nu-i chiar asa de rau. In afara de durerile de cap despre care zici, bineinteles...
Bun, m-am linistit. No, ase tre' sa fie atunci. Doctorul spune ca trebuie doar sa fac invers decat se recomanda la televizor: sa beau ceva mai multa cafea, sa pun ceva mai multa sare in mancare.
Hipotensivii traiesc mai mult decat ceilalti...vine si concluzia fatala.
Se pare ca asa sunt construita pana la cea din urma fibra - regulile generale ale altora nu imi fac bine. Si mai am ceva vreme si dureri de cap pentru a mi le face pe ale mele.
Totul bine. Sunt tanar Doamna, tanar...inca aripile ma tin.
marți, 22 martie 2011
tot mai departe
Azi a dat peste mine (pe facebook, evident) un fost coleg din generala.
Mai bine zis primul baiat care a incercat sa mai ia de mana...Nu sunt foarte sigura, cred ca si prima floare de la el am primit-o. Nu mai am nici cea mai mica idee...oare cate zile la rand ne-am plimbat prin parc la o distanta respectabila? Ma prinde acelasi sentiment pe care il am iarna la mare, pe plaja pustie. Lucruri atat de importante acum 20 de ani mi s-au sters complet din memorie...nu stiu daca mi-au ramas 2-3 detalii incetosate.
Pe vremea aceea eram in clasa a 5a si cred ca eram pentru majoritatea oamenilor la fel de ciudatica ca si astazi. Cu lumea mea, cu povestile mele, cu incapatanarea si sensibilitatile mele indarjite. Mare mirare ca vroia sa stea cineva la mai putin de 1m de mine...
Poate de asta mi-am cam pierdut sirul azi si stau si ma gandesc la toti cei care s-au interesectat cu drumul meu. Cativa profesori adevarati, o multime de colegi cu nume incerte, cativa prieteni buni, vreo doi oameni pe care i-am iubit, vreo doi care m-au iubit ei pe mine. In mod ironic de fiecare data altii, caci sentimentele pozitive functioneaza in sincron mult mai rar decat la Hollywood.
Imi trec prin minte imagini ale celor care mi-au fost alaturi, la ce am pastrat din ei...Incet-incet, din toate bucuriile si tristetile nu mi-au mai ramas decat vreo 2-3 lucruri pe care le-am invatat si, in rest, un morman de amintiri de care m-am descotorosit. Poate uneori chinuitor, rational si planificat. Poate alteori pur si simplu, fara prea multe intrebari.
Imi aduc aminte de cel care m-a invatat ca, pe calculator sau la masina de scris, trebuie sa ai grija sa pui spatiu dupa virgula, dupa punct. Niciodata inainte...De fiecare data cand primesc un text scris aiurea imi aduc aminte de mana lui pe umarul meu si de vocea lui pe care as recunoaste-o si dupa 100 de ani. Parfumul lui insa s-a pierdut...
A fost o vreme cand lumea mea n-avea nici un semn de punctuatie fara el, iar azi n-a mai ramas din tot decat obisnuinta de a pune spatiu dupa virgula...
Si apoi mai sunt cei pe care nu i-am cunoscut niciodata, dar care au lasat pe ici pe colo cate o bucata din gandul lor, asa - ca sa ne mai sprijinim fruntile obosite...Cand nu mai inteleg nimic din lumea asta, ma intorc spasita la Erasmus din Rotterdam si la Elogiul lui. Daca n-ar fi uitarea, cum am putea redeveni suficient de prosti incat sa o luam de la capat, sa speram ca daca nu de data asta, atunci sigur de data viitoare lucrurile vor fi grozave si bune si asa cum trebuie...
Si timpul trece...5 ani, 10 ani, o viata intreaga. Imi imaginez ca de acum mai am o vreme pentru a ma bucura de nunti si de botezuri, apoi incet-incet o sa vina si alte feluri de adunari. M-am uitat o saptamana la televizor si deja cred ca jumatate dintre oamenii pe care ii cunosc vor muri de cancer. Inclusiv eu, probabil imediat ce voi fi gasit un motiv foarte puternic pentru care merita sa traiesti 1000 de ani.
Pentru seara asta, cel putin, raman pe plaja mea, tot mai departe de ceilalti si de mine. Fara amintiri si fara intrebari.
Mai bine zis primul baiat care a incercat sa mai ia de mana...Nu sunt foarte sigura, cred ca si prima floare de la el am primit-o. Nu mai am nici cea mai mica idee...oare cate zile la rand ne-am plimbat prin parc la o distanta respectabila? Ma prinde acelasi sentiment pe care il am iarna la mare, pe plaja pustie. Lucruri atat de importante acum 20 de ani mi s-au sters complet din memorie...nu stiu daca mi-au ramas 2-3 detalii incetosate.
Pe vremea aceea eram in clasa a 5a si cred ca eram pentru majoritatea oamenilor la fel de ciudatica ca si astazi. Cu lumea mea, cu povestile mele, cu incapatanarea si sensibilitatile mele indarjite. Mare mirare ca vroia sa stea cineva la mai putin de 1m de mine...
Poate de asta mi-am cam pierdut sirul azi si stau si ma gandesc la toti cei care s-au interesectat cu drumul meu. Cativa profesori adevarati, o multime de colegi cu nume incerte, cativa prieteni buni, vreo doi oameni pe care i-am iubit, vreo doi care m-au iubit ei pe mine. In mod ironic de fiecare data altii, caci sentimentele pozitive functioneaza in sincron mult mai rar decat la Hollywood.
Imi trec prin minte imagini ale celor care mi-au fost alaturi, la ce am pastrat din ei...Incet-incet, din toate bucuriile si tristetile nu mi-au mai ramas decat vreo 2-3 lucruri pe care le-am invatat si, in rest, un morman de amintiri de care m-am descotorosit. Poate uneori chinuitor, rational si planificat. Poate alteori pur si simplu, fara prea multe intrebari.
Imi aduc aminte de cel care m-a invatat ca, pe calculator sau la masina de scris, trebuie sa ai grija sa pui spatiu dupa virgula, dupa punct. Niciodata inainte...De fiecare data cand primesc un text scris aiurea imi aduc aminte de mana lui pe umarul meu si de vocea lui pe care as recunoaste-o si dupa 100 de ani. Parfumul lui insa s-a pierdut...
A fost o vreme cand lumea mea n-avea nici un semn de punctuatie fara el, iar azi n-a mai ramas din tot decat obisnuinta de a pune spatiu dupa virgula...
Si apoi mai sunt cei pe care nu i-am cunoscut niciodata, dar care au lasat pe ici pe colo cate o bucata din gandul lor, asa - ca sa ne mai sprijinim fruntile obosite...Cand nu mai inteleg nimic din lumea asta, ma intorc spasita la Erasmus din Rotterdam si la Elogiul lui. Daca n-ar fi uitarea, cum am putea redeveni suficient de prosti incat sa o luam de la capat, sa speram ca daca nu de data asta, atunci sigur de data viitoare lucrurile vor fi grozave si bune si asa cum trebuie...
Si timpul trece...5 ani, 10 ani, o viata intreaga. Imi imaginez ca de acum mai am o vreme pentru a ma bucura de nunti si de botezuri, apoi incet-incet o sa vina si alte feluri de adunari. M-am uitat o saptamana la televizor si deja cred ca jumatate dintre oamenii pe care ii cunosc vor muri de cancer. Inclusiv eu, probabil imediat ce voi fi gasit un motiv foarte puternic pentru care merita sa traiesti 1000 de ani.
Pentru seara asta, cel putin, raman pe plaja mea, tot mai departe de ceilalti si de mine. Fara amintiri si fara intrebari.
sâmbătă, 19 martie 2011
Poveste cu busteni
Imi plac povestile. Cred ca murim doar in ziua in care sufletul nostru a adunat destule cat sa ii ajunga pentru drum.
Cineva imi explica saptamana trecuta cum se facea exploatarea forestiera acum cateva sute de ani...si cat de bine se aseamana cu viata noastra.
Taiai bustenii, le dadeai drumul pe rau si ei mergeau dupa cum ii ducea apa, spre marea cea mare. In unele locuri se adunau prea multi. Si atunci, urcati unii peste altii, uitau care este drumul si rostul lor.
Era zadarnic sa incerci sa ii urnesti din loc.
Doar un om foarte, foarte priceput stia sa gaseasca intre toti bustenii pe acela care, atins cu blandete, elibera zagazul pentru toti ceilalti.
Povestea spune ca asa este si cu noi - ne blocam adesea intr-un loc sau langa niste oameni sau in niste ganduri. Si, desi poate am vrea, nu ne miscam pana cand nu iese la suprafata o singura idee, un singur lucru care ne impinge inapoi pe drumul nostru de ape sau de ganduri.
Cineva imi explica saptamana trecuta cum se facea exploatarea forestiera acum cateva sute de ani...si cat de bine se aseamana cu viata noastra.
Taiai bustenii, le dadeai drumul pe rau si ei mergeau dupa cum ii ducea apa, spre marea cea mare. In unele locuri se adunau prea multi. Si atunci, urcati unii peste altii, uitau care este drumul si rostul lor.
Era zadarnic sa incerci sa ii urnesti din loc.
Doar un om foarte, foarte priceput stia sa gaseasca intre toti bustenii pe acela care, atins cu blandete, elibera zagazul pentru toti ceilalti.
Povestea spune ca asa este si cu noi - ne blocam adesea intr-un loc sau langa niste oameni sau in niste ganduri. Si, desi poate am vrea, nu ne miscam pana cand nu iese la suprafata o singura idee, un singur lucru care ne impinge inapoi pe drumul nostru de ape sau de ganduri.
sâmbătă, 12 martie 2011
Wear sunscreen
Sunt la a 4a ascultare. Dintre toate instrumentele moderne care imi asalteaza viata, despre youtube numai de bine.
Melodia asta a ajuns la mine acum vreo cativa ani, in cel mai potrivit moment. Azi i-a venit vremea sa se intoarca.
In afara de traitul in California simt foarte aproape fiecare vers.
Imi dau seama ca in toate intorsaturile si sucelile din viata mea a existat o singura constanta, un singur lucru care ma impinge inainte si care nu ma lasa sa ma duc prea jos. Gandul ca pot alege eu, ca sabia e la mine. As putea sa las lucrurile sa se intample, sa merg si eu pe langa ele. Mai ales ca sunt in jumatatea fericita de lume, care scormoneste dupa mancare in supermarket si dardaie de frig doar pana ajunge la masina.
Iar in bucata asta de lume, primim cu generozitate retete de fericire: de la work-life balance, pana la cati copii sa ai, la cati ani, ce sa mananci si cum sa te uiti in alta parte cand e mai usor asa.
10 pasi simpli spre orice. Si daca nu ne iese, oricum suntem mult mai fericiti si destepti decat miliardarii care divorteaza sau decat cei care pun cate un "ba" la tot a doua vorba. Incet si sigur ii lasam pe ceilalti sa scrie rolul principal pentru viata noastra.
3h de televizor pe zi si nici nu iti aduci aminte daca mai aveai si tu ceva de pus pe lista ta de cerut de la viata. E asa de usor sa crezi ca fericirea si suferinta sunt niste forte exterioare care te impresoara fara ca tu sa poti sa intinzi sau sa iti retragi mana. Ca lucrurile ni se intampla sau nu.
Iubesc melodia asta pentru ca imi spune ca drumul e lung, ca acum traiesc doar o secventa, ca e in regula sa nu stiu ce vreau si ca pot alege fara sa iau pe umeri toata povara lumii. La urma urmei it's half chance.
Mi-am adus aminte ca prefer sa imi aleg singura felul de a ma bucura si de a suferi.
E calea mea, sunt regulile mele.
vineri, 18 februarie 2011
Viata la pas
Aproape au trecut 2 luni din anul acesta si nu stiu cand. Ma tot grabesc sa economisesc timp si degeaba. Lista ramane pe jumatete nebifata - in zilele bune....
M-am hotarat sa o iau mai incet, macar din cand in cand...Si prima ocazie a fost azi. Cobor din tren, ma opresc pentru o cafea si consult o harta foarte aproximativa a locului in care ar trebui sa ajung peste o ora...Buuun - pe harta pare distanta de o labuta de pisica. Imi fac socoteala in gand: 10 min + inca 20 sa ajung intr-un loc de unde sa pot lua un taxi daca ma ratacesc - perfect, sunt in grafic. Hai sa o iau incet, la pas, ca intr-o vacanta, ca si cum as vizita un oras in care n-am locuit vreodata si in care nu ma voi mai intoarce.
O iau in jos pe strada care parea sa fie cea de pe harta. Desigur, in cele din urma, cand am gasit o jumatate de placuta ruginita pe care scria "Calea Grivitei" nu m-am mai intors din drum. Din principiu. Daca am luat-o pe aici inseamana ca pe aici trebuie sa fie...Am hotarat ca am timp. Strada este un amestec de case care odata au cunoscut vremuri mai bune, in care au locuit domnite cu rochii inflorate si domni cu monoclu, in care oamenii uneori au iubit si poate chiar au fost, din cand in cand, fericiti.
Ma bazez pe ghidul meu interior care nu prea are nimic de a face cu un simt rapid de orientare, dar care totusi ma duce acolo unde trebuie sa ajung. Nu neaparat pe cea mai scurta cale, dar in mod sigur pe cea mai interesanta.... Cumva ajung pe str. Mircea Vulcanescu - un reper de pe harta. Oare sa o iau in sus sau in jos? La vale, in capatul strazii se vede o cladire cu multe zeci de etaje si tone de sticla. E mult mai interesant la deal. Cu zapada topita Bucurestiul are un aer de oras abandonat de o veche cizilizatie si bantuit de una noua, care s-a aciuat aici provizoriu. Altfel e imposibil sa iti explici urmele de trotuare, fatadele cu broderii mucegaite si rupte, oamenii fantomatici, cu ochii varati in fundul capului. Nu poti sa ghicesti nimic despre ei, par sa fie mai degraba refugiati amnezici.... Din cand in cand un jeep colorat sau masini de revista rup peisajul - niste margele colorate la gatul unei mumii.
Merg inainte cu ochii cand pe sus, cand pe jos. Prezenta oamenilor este incerta, dar a cainilor este inevitabila...cu toate ale lor...
Trec pe langa porti care desigur au 100 de ani. Nimeni nu mai face porti asa acum....Imi propun sa imi dedic un weekend sau o saptamana, sa vin cu aparatul la gat si sa inregistrez fiecare detaliu. Coloane, fatade, porti, terase - as vrea sa le cercetez pe toate inainte de urmatorul mare cutremur care va rupe definitiv firul istoriilor pe care le-ar avea de spus.
De undeva, de nu stiu de unde, pe partea cealalta, lipita de o casa care abia isi mai tine zidurile, rasare o casa micuta, ca prin nordul meu indepartat. Are 3 ferestre mari, toate trei cu flori vesele. In tot peisajul strazii, pare mai degraba un desen suprapus de un copil fara griji decat o prezenta reala. Imi vine sa trec strada si sa ii pipai zidurile. Poate aici este poarta catre o alta lume, poarta pe unde a migrat civilizatia aceea care a construit si apoi a abandonat totul. Sau poate vreun gradinar al boierilor de alta data a ramas credincios locurilor. Doar el mai pastreaza aici semintele vietii din care va inflori totul, atunci cand primavara cea adevarata va reveni.
Nu ma mai uit in jos. Merg uitandu-ma la case si din cand in cand la placutele ireal de noi si de albastre. Un refugiat gri, perfect asemanator cu poarta de care se sprijina pare a se uita la mine. Zambesc in sinea mea. Poate i se pare ciudata femeia asta care nici nu merge nici nu sta, care nu stie nici ea ce cauta... Dar nu, cand ma apropii imi dau seama ca de fapt se uita prin mine, prin strada, undeva spre o alta dimineata din care nu razbeste pana aici nicio lumina.
Asa sunt toate lucrurile pe aici - fara veselie si fara tristete, fara parfum si fara maine. Ca niste file depanate de atatea ori incat hartia aproape a disparut, iar plumbul scrisului se tine pe ici si pe colo, acolo unde literele s-au inghesuit unele in altele si s-au incrancenat sa nu dispara. Chiar daca sensul lor este pierdut si n-o sa se mai arate iara.
Sau poate ca nu. Ma opresc in fata placutei din fata mea si mai citesc o data. Am ajuns pe strada pe care trebuia sa ajung. Sau poate strada a ajuns la mine...Poate ca totusi drumurile ne duc unde trebuie sa ajungem, chiar si dupa ce culoarea pare sa fi parasit cu totul strada noastra.
M-am hotarat sa o iau mai incet, macar din cand in cand...Si prima ocazie a fost azi. Cobor din tren, ma opresc pentru o cafea si consult o harta foarte aproximativa a locului in care ar trebui sa ajung peste o ora...Buuun - pe harta pare distanta de o labuta de pisica. Imi fac socoteala in gand: 10 min + inca 20 sa ajung intr-un loc de unde sa pot lua un taxi daca ma ratacesc - perfect, sunt in grafic. Hai sa o iau incet, la pas, ca intr-o vacanta, ca si cum as vizita un oras in care n-am locuit vreodata si in care nu ma voi mai intoarce.
O iau in jos pe strada care parea sa fie cea de pe harta. Desigur, in cele din urma, cand am gasit o jumatate de placuta ruginita pe care scria "Calea Grivitei" nu m-am mai intors din drum. Din principiu. Daca am luat-o pe aici inseamana ca pe aici trebuie sa fie...Am hotarat ca am timp. Strada este un amestec de case care odata au cunoscut vremuri mai bune, in care au locuit domnite cu rochii inflorate si domni cu monoclu, in care oamenii uneori au iubit si poate chiar au fost, din cand in cand, fericiti.
Ma bazez pe ghidul meu interior care nu prea are nimic de a face cu un simt rapid de orientare, dar care totusi ma duce acolo unde trebuie sa ajung. Nu neaparat pe cea mai scurta cale, dar in mod sigur pe cea mai interesanta.... Cumva ajung pe str. Mircea Vulcanescu - un reper de pe harta. Oare sa o iau in sus sau in jos? La vale, in capatul strazii se vede o cladire cu multe zeci de etaje si tone de sticla. E mult mai interesant la deal. Cu zapada topita Bucurestiul are un aer de oras abandonat de o veche cizilizatie si bantuit de una noua, care s-a aciuat aici provizoriu. Altfel e imposibil sa iti explici urmele de trotuare, fatadele cu broderii mucegaite si rupte, oamenii fantomatici, cu ochii varati in fundul capului. Nu poti sa ghicesti nimic despre ei, par sa fie mai degraba refugiati amnezici.... Din cand in cand un jeep colorat sau masini de revista rup peisajul - niste margele colorate la gatul unei mumii.
Merg inainte cu ochii cand pe sus, cand pe jos. Prezenta oamenilor este incerta, dar a cainilor este inevitabila...cu toate ale lor...
Trec pe langa porti care desigur au 100 de ani. Nimeni nu mai face porti asa acum....Imi propun sa imi dedic un weekend sau o saptamana, sa vin cu aparatul la gat si sa inregistrez fiecare detaliu. Coloane, fatade, porti, terase - as vrea sa le cercetez pe toate inainte de urmatorul mare cutremur care va rupe definitiv firul istoriilor pe care le-ar avea de spus.
De undeva, de nu stiu de unde, pe partea cealalta, lipita de o casa care abia isi mai tine zidurile, rasare o casa micuta, ca prin nordul meu indepartat. Are 3 ferestre mari, toate trei cu flori vesele. In tot peisajul strazii, pare mai degraba un desen suprapus de un copil fara griji decat o prezenta reala. Imi vine sa trec strada si sa ii pipai zidurile. Poate aici este poarta catre o alta lume, poarta pe unde a migrat civilizatia aceea care a construit si apoi a abandonat totul. Sau poate vreun gradinar al boierilor de alta data a ramas credincios locurilor. Doar el mai pastreaza aici semintele vietii din care va inflori totul, atunci cand primavara cea adevarata va reveni.
Nu ma mai uit in jos. Merg uitandu-ma la case si din cand in cand la placutele ireal de noi si de albastre. Un refugiat gri, perfect asemanator cu poarta de care se sprijina pare a se uita la mine. Zambesc in sinea mea. Poate i se pare ciudata femeia asta care nici nu merge nici nu sta, care nu stie nici ea ce cauta... Dar nu, cand ma apropii imi dau seama ca de fapt se uita prin mine, prin strada, undeva spre o alta dimineata din care nu razbeste pana aici nicio lumina.
Asa sunt toate lucrurile pe aici - fara veselie si fara tristete, fara parfum si fara maine. Ca niste file depanate de atatea ori incat hartia aproape a disparut, iar plumbul scrisului se tine pe ici si pe colo, acolo unde literele s-au inghesuit unele in altele si s-au incrancenat sa nu dispara. Chiar daca sensul lor este pierdut si n-o sa se mai arate iara.
Sau poate ca nu. Ma opresc in fata placutei din fata mea si mai citesc o data. Am ajuns pe strada pe care trebuia sa ajung. Sau poate strada a ajuns la mine...Poate ca totusi drumurile ne duc unde trebuie sa ajungem, chiar si dupa ce culoarea pare sa fi parasit cu totul strada noastra.
marți, 15 februarie 2011
Stafiile gandurilor
Sunt ganduri pe care nu ni le spunem nici noua. Ne straduim sa le ingropam. Iar ele, gandurile, pentru ca n-au apucat sa traiasca asa cum vroiau ele, se intorc sa ne bantuie.
De ex la 2000 de ani si mai bine, eu nu cred ca putem sa iubim neconditionat. Ne retragem imediat ce simtim ca pamantul se clatina. Pentru ca putem sa iubim neconditionat doar de la distanta, in imaginatia noastra. Daca ne-am apropiat, gata...suntem ca un copil caruia i s-a pus in fata desertul. Vrem totul. Acum.
Si apoi mai sunt si altele. Ne place sa credem ca avem control asupra lucrurilor care ni se intampla. Chiar si atunci cand nu-i chiar asa. Ne asumam vina depresiva cu iluzia subconstienta ca daca e vina noastra atunci inseamna ca este si in puterea noastra sa schimbam ceva. De drept si de fapt suntem responsabili doar pentru propriile noastre ganduri. Tot ce este dincolo de fruntea noastra este in afara noastra. Putem sa vorbim, sa ne uitam cu ochi sclipiciosi, sa ne rugam...dar adevarul adevarat este ca nu avem noi controlul. Si viata merge inainte cu sau fara noi.Primim doar ceea ce luam cu amandoua mainile. Doar ceea ce vrem cu adevarat. Restul trece printre degete.
Daca as fi inventator as face totusi o telecomanda de fast-forward. Sunt lucruri atat de repetitive incat nu ma mai prind care e lectia suplimentara pe care trebuie sa o invat din ele. Simt ca pot sa sar peste cate un discurs, cate un om, cate o viata - pana ajung pe canalul potrivit.
De ex la 2000 de ani si mai bine, eu nu cred ca putem sa iubim neconditionat. Ne retragem imediat ce simtim ca pamantul se clatina. Pentru ca putem sa iubim neconditionat doar de la distanta, in imaginatia noastra. Daca ne-am apropiat, gata...suntem ca un copil caruia i s-a pus in fata desertul. Vrem totul. Acum.
Si apoi mai sunt si altele. Ne place sa credem ca avem control asupra lucrurilor care ni se intampla. Chiar si atunci cand nu-i chiar asa. Ne asumam vina depresiva cu iluzia subconstienta ca daca e vina noastra atunci inseamna ca este si in puterea noastra sa schimbam ceva. De drept si de fapt suntem responsabili doar pentru propriile noastre ganduri. Tot ce este dincolo de fruntea noastra este in afara noastra. Putem sa vorbim, sa ne uitam cu ochi sclipiciosi, sa ne rugam...dar adevarul adevarat este ca nu avem noi controlul. Si viata merge inainte cu sau fara noi.Primim doar ceea ce luam cu amandoua mainile. Doar ceea ce vrem cu adevarat. Restul trece printre degete.
Daca as fi inventator as face totusi o telecomanda de fast-forward. Sunt lucruri atat de repetitive incat nu ma mai prind care e lectia suplimentara pe care trebuie sa o invat din ele. Simt ca pot sa sar peste cate un discurs, cate un om, cate o viata - pana ajung pe canalul potrivit.
vineri, 21 ianuarie 2011
Suferinta noastra cea de toate zilele...
Ce ne macina mai tare nu e suferinta maxima in care dupa indelungate lupte interioare, ajungem sa ne gasim sensul, sa ne simtim speciali si alesi.
Ne doare mai tare mediocritatea - cand suntem ca toti ceilalti si nu reusim sa ne pretindem nici speciali, nici alesi.
E greu si semn de mare putere sa sa iti gasesti rostul in suferinta maxima. In cele din urme, daca esti cu adevarat ales, te mangai ca trebuie sa fie un rost in toate astea, ca trebuie sa fii mai puternic si sa treci peste si sa inveti.
Ce mai ramane de spus insa cand nu ai nici suferinte mari, nici bucurii extreme si usor te injunghie sentimentul tulbure ca ar trebui sa existe un sens mai mare decat tine, cand te simti pierdut si singur, aproape uitat intr-un colt pe etajera...cand te roade constant sentimentul ca inca nu esti pe sinele tale, ca te pierzi in detalii si nu ai ales inca viata aceea adevarata, pentru care te-ai nascut candva...
Cand astepti sa iti gasesti si rostul tau in marele sirag...
Ne doare mai tare mediocritatea - cand suntem ca toti ceilalti si nu reusim sa ne pretindem nici speciali, nici alesi.
E greu si semn de mare putere sa sa iti gasesti rostul in suferinta maxima. In cele din urme, daca esti cu adevarat ales, te mangai ca trebuie sa fie un rost in toate astea, ca trebuie sa fii mai puternic si sa treci peste si sa inveti.
Ce mai ramane de spus insa cand nu ai nici suferinte mari, nici bucurii extreme si usor te injunghie sentimentul tulbure ca ar trebui sa existe un sens mai mare decat tine, cand te simti pierdut si singur, aproape uitat intr-un colt pe etajera...cand te roade constant sentimentul ca inca nu esti pe sinele tale, ca te pierzi in detalii si nu ai ales inca viata aceea adevarata, pentru care te-ai nascut candva...
Cand astepti sa iti gasesti si rostul tau in marele sirag...
Numai noi suntem speciali?
Ma apuca uneori cate un dor de duca de nu mai stiu pe unde sa-mi ascund valiza...
Mi-e teama ca intr-o zi o sa mi-o ia picioarele inainte spre vreo tara africana sau chiar mai indepartata si numai m-oi vedea ca nu-s pe unde eram....
Si ma gandeam de la ce mi se trage toata starea asta ciudata. Nu ca ar fi valabil pentru oricare situatie, dar azi clar mi-am dat seama...e o mare schisma la mine intre felul in care cred eu ca ar trebui sa fie lucrurile si felul in care, in realitate, pot ele sa fie. Desigur nu e vina lucrurilor. Dar poate ca nici a mea. Ce sa fac eu, de exemplu, daca timp de multi ani de zile am auzit de atatea ori - de ex - ca este foarte important felul in care dai feedback si ca totdeauna, daca vrei sa scoti ce e mai bun din oameni, trebuie sa le spui, mai intai, "de bine".
Imi aduc aminte mai bine decat as vrea cum ma distram de formularea standard: "a fost foarte bine, excelent, etc DAR..."urmat de o insiruire de elemente care matura complet orice urma de energie pozitiva. Are si feedbackul asta mestesugul lui...nu merge sa pui sablonul si sa spui tot numai ce vrei tu neaparat sa stie omul acela ca nu e bine...
Azi, absolut intamplator, am auzit feedbackul dat pentru o fata si o prezentare pe care o vazusem si eu. Stiam ca fata facuse impresie foarte buna si era pe buna dreptate. Ei dar ce mi-au auzit urechile? Un ton ferm si usor suparat - de ce s-a grabit, prea repede dadea slide-urile si noi i-am spus dar ea tot asa.
Dupa cele 2 minute de eliberare a tensiunii, a venit si completarea care insa a sunat mai mult a "dres busuiocul" decat a aprecieri reale.
Si stiti care a fost partea care acum ma face sa imi doresc sa fiu in alta parte, foarte, foarte departe? Cel care dadea feedbackul chiar era one of God's better people si credea cu sinceritate tot ce a spus frumos...Mai mult, dupa ce a inchis telefonul si-a dat seama ca nici macar nu a fost asa de grav ca fata a fost (e drept) un pic prea repezita, ca a avut o privire zambitoare si asta a facut ca toate cifrele seci sa fie foarte interesante...
Cand i-am spus ca poate era mai bine sa spuna prima data ceva de bine...s-a amarat, pentru ca stie teoria asta americana... una din cele mai bune de la ei, dar numai daca e aplicata cu sufletul, nu cu formularul.
Fara sa vreau chiar eu, care stau acuma si ma intreb ce este in neregula cu noi, i-am servit o portie din propriul medicament...
Iar acum eu stau aici si parca totul mi se pare foarte trist...Stim cat de rau ne cade cand ne spune cineva numai ce avem de imbunatatit, cat de nepriceputi si departe suntem. Stim ca ne cam doare cand ceilalti ne spun repede si raspicat cate vreo "imbunatatire", uitand ca si noi suntem la fel de speciali ca si ei...Aparent poate parem niste stalpi blindati cu stima de sine, incredere si autosuficienta...dar de aproape suntem la fel ca ei - vrem sa auzim ca am facut ceva bine, ca le place de noi...ca nu stiu ce nevoie de afinitate si afliere mai umbla prin creierele noastre surprinzator de la fel...
Deci stim noi toate asta si, cu toate astea, cand ne intreaba cineva ceva (sau nici macar nu ne intreaba) ne repezim sa zicem ce nu ne place...
Oare o fi asa de greu sa numaram pana la 1 si sa spunem ce simtim cu adevarat si anume..."mi-a placut foarte mult x, y si z, si daca ar mai putea sa faca si a, b si c, ar fi cel mai grozav, magnetic, iubit si faimos dintre toti prezentatorii pe care ii ai. Oamenii ar cumpara bilete numai sa vada." Un feedback din acesta ar fi pe jumatate amuzant, pe jumatate real si pe-deantregul bine primit...
Adevarul- adevarat este ca nu avem nevoie de ceilalti sa ne spuna cat de departe suntem, cat de mult gresim.
Adevarul este ca avem nevoie de ceilalti sa ne spuna ca suntem frumosi si buni si foarte aproape. Atat de aproape incat numai cativa metri ne lipsesc sa atingem cerul. Stim noi foarte bine cum stau lucrurile si ca cerul se va muta pe dealul urmator cand ne vom apropia, dar avem nevoie sa stim ca ceilalti nu vad asta, ca ei cred in noi mai mult decat credem noi insine...
In final toata problema e tot la noi in curte - stim toate astea, stim cum am vrea sa fie...dar cand ne vine randul avem impresia ca numai noi suntem speciali si avem toate nevoile astea...Ceilalti sunt deja grozavi si puternici si poti sa le spui direct ca "hmmm...mai ai drum lung pana departe."
Asa-i la noi...ma intreb daca la altii o fi altfel sau daca macar au avantajul ca nu te fac sa astepti ca lucrurile ar putea sa fie altfel, asa cum simti tu ca ar trebui sa fie...Cel mai tare nu doare prapastia dintre bine si rau, ci distanta minuscula dintre aproape bine si bine-bine.
Mi-e teama ca intr-o zi o sa mi-o ia picioarele inainte spre vreo tara africana sau chiar mai indepartata si numai m-oi vedea ca nu-s pe unde eram....
Si ma gandeam de la ce mi se trage toata starea asta ciudata. Nu ca ar fi valabil pentru oricare situatie, dar azi clar mi-am dat seama...e o mare schisma la mine intre felul in care cred eu ca ar trebui sa fie lucrurile si felul in care, in realitate, pot ele sa fie. Desigur nu e vina lucrurilor. Dar poate ca nici a mea. Ce sa fac eu, de exemplu, daca timp de multi ani de zile am auzit de atatea ori - de ex - ca este foarte important felul in care dai feedback si ca totdeauna, daca vrei sa scoti ce e mai bun din oameni, trebuie sa le spui, mai intai, "de bine".
Imi aduc aminte mai bine decat as vrea cum ma distram de formularea standard: "a fost foarte bine, excelent, etc DAR..."urmat de o insiruire de elemente care matura complet orice urma de energie pozitiva. Are si feedbackul asta mestesugul lui...nu merge sa pui sablonul si sa spui tot numai ce vrei tu neaparat sa stie omul acela ca nu e bine...
Azi, absolut intamplator, am auzit feedbackul dat pentru o fata si o prezentare pe care o vazusem si eu. Stiam ca fata facuse impresie foarte buna si era pe buna dreptate. Ei dar ce mi-au auzit urechile? Un ton ferm si usor suparat - de ce s-a grabit, prea repede dadea slide-urile si noi i-am spus dar ea tot asa.
Dupa cele 2 minute de eliberare a tensiunii, a venit si completarea care insa a sunat mai mult a "dres busuiocul" decat a aprecieri reale.
Si stiti care a fost partea care acum ma face sa imi doresc sa fiu in alta parte, foarte, foarte departe? Cel care dadea feedbackul chiar era one of God's better people si credea cu sinceritate tot ce a spus frumos...Mai mult, dupa ce a inchis telefonul si-a dat seama ca nici macar nu a fost asa de grav ca fata a fost (e drept) un pic prea repezita, ca a avut o privire zambitoare si asta a facut ca toate cifrele seci sa fie foarte interesante...
Cand i-am spus ca poate era mai bine sa spuna prima data ceva de bine...s-a amarat, pentru ca stie teoria asta americana... una din cele mai bune de la ei, dar numai daca e aplicata cu sufletul, nu cu formularul.
Fara sa vreau chiar eu, care stau acuma si ma intreb ce este in neregula cu noi, i-am servit o portie din propriul medicament...
Iar acum eu stau aici si parca totul mi se pare foarte trist...Stim cat de rau ne cade cand ne spune cineva numai ce avem de imbunatatit, cat de nepriceputi si departe suntem. Stim ca ne cam doare cand ceilalti ne spun repede si raspicat cate vreo "imbunatatire", uitand ca si noi suntem la fel de speciali ca si ei...Aparent poate parem niste stalpi blindati cu stima de sine, incredere si autosuficienta...dar de aproape suntem la fel ca ei - vrem sa auzim ca am facut ceva bine, ca le place de noi...ca nu stiu ce nevoie de afinitate si afliere mai umbla prin creierele noastre surprinzator de la fel...
Deci stim noi toate asta si, cu toate astea, cand ne intreaba cineva ceva (sau nici macar nu ne intreaba) ne repezim sa zicem ce nu ne place...
Oare o fi asa de greu sa numaram pana la 1 si sa spunem ce simtim cu adevarat si anume..."mi-a placut foarte mult x, y si z, si daca ar mai putea sa faca si a, b si c, ar fi cel mai grozav, magnetic, iubit si faimos dintre toti prezentatorii pe care ii ai. Oamenii ar cumpara bilete numai sa vada." Un feedback din acesta ar fi pe jumatate amuzant, pe jumatate real si pe-deantregul bine primit...
Adevarul- adevarat este ca nu avem nevoie de ceilalti sa ne spuna cat de departe suntem, cat de mult gresim.
Adevarul este ca avem nevoie de ceilalti sa ne spuna ca suntem frumosi si buni si foarte aproape. Atat de aproape incat numai cativa metri ne lipsesc sa atingem cerul. Stim noi foarte bine cum stau lucrurile si ca cerul se va muta pe dealul urmator cand ne vom apropia, dar avem nevoie sa stim ca ceilalti nu vad asta, ca ei cred in noi mai mult decat credem noi insine...
In final toata problema e tot la noi in curte - stim toate astea, stim cum am vrea sa fie...dar cand ne vine randul avem impresia ca numai noi suntem speciali si avem toate nevoile astea...Ceilalti sunt deja grozavi si puternici si poti sa le spui direct ca "hmmm...mai ai drum lung pana departe."
Asa-i la noi...ma intreb daca la altii o fi altfel sau daca macar au avantajul ca nu te fac sa astepti ca lucrurile ar putea sa fie altfel, asa cum simti tu ca ar trebui sa fie...Cel mai tare nu doare prapastia dintre bine si rau, ci distanta minuscula dintre aproape bine si bine-bine.
vineri, 7 ianuarie 2011
cand invatam sa iertam...
Multa vreme nu am inteles asta: invatam sa iertam abia cand invatam sa iubim.
Sunt lucruri pentru care orgoliul nostru gaseste acceptare doar cand e vorba de noi si foarte rar cand e vorba de altii...
Notitele unui sofer incepator...
Daca vrei sa stii mai multe despre tine si despre oamenii din jurul tau, incearca sa inveti ceva nou, ceva de care ti-e teama...
Aveam un cantec preferat si in cantecul acesta era un vers care mi s-a lipit de minte. Suna cam asa: "fa in fiecare zi ceva care te sperie".
Si adevarul este ca ma dau eu curajoasa, dar sunt o maaare fricoasa. Mi-a fost si inca mi-e teama de o multime de lucruri: de vorbit in public, de faptul ca nu ma voi trezi la timp in ziua de excursie, de functionarii publici care ma trimit de la un ghiseu la altul, de secretarele de la scoala, de profa careia ii place sa ma faca de ras la tabla...
Recent am descoperit o noua teama si un nou lucru de invatat. Mi-am pus bulinele galbene si invat sa conduc. Este extrem de interesant. Nu numai activitatea in sine cat si tot ce este in jur. Felul in care oamenii te incurajeaza sau cred ca te incurajeaza. Felul in care vezi ca nu le pasa...Felul in care esti tu daca te uiti cu atentie...
De exemplu: luna trecuta (cand desigur eram mult mai nepriceputa decat acum) fac ce fac si opresc motorul inainte de o trecere la nivel de cale ferata. Asta dupa ce de doua zile aproape simteam ca incep sa conduc cum imi place mie. Ma ingalbenesc. Imi dau seama cat de tare ma oftica esecurile mele. Mai ales dupa ce prind un pic de inima. Oricine altcineva - nicio problema, dar EU...ei bine EU pot mai mult, EU trebuie sa fac bine si repede...N-are rost sa imi spuna nimeni ca sunt ca toti ceilalti oameni. Stiu foarte bine. Dar tot ma oftic si nu imi trece pana nu ajung in pat si am o discutie serioasa de 2 min cu mine. Am aflat eu o data ca sa nu e bine sa te culci suparat - mai ales pe tine insuti - si de atunci am grija ce ganduri duc in lumea de dincolo de ochii deschisi.
Buunnn...deci opresc motorul, ma repliez si in 5 min. ajung la o intersectie. Fac ce fac - atunci nici nu stiam bine ce anume - si opresc iar motorul. Aici intervine o alta mare teama de-a mea: sa nu incomodez si - evident - factorul ceilalti....Un domn in spatele meu, grozav de grabit, incepe sa claxoneze...si claxoneaza.
Mi se inmoaie picioarele. Sa gresesc o data, hmmm - suportabil...dar de 2x la rand? Pana aici mi-a fost. Stiu exact ce trebuie sa fac, dar nu imi iese. Invart cheia, viteza 1, acceleratie si ambreiaj...incetisor, calm... Aiurea...O data, de doua ori, de trei ori. 1 minut cat o eternitate. Claxonul este neobosit. Renunt. Fac schimb si colega de banca preia volanul. Pe drum marai la mine si apoi incet-incet ma detasez.
Si deodata totul mi se pare foarte interesant:
1. daca am gresit de 2x la rand - la revedere incredere si stima de sine. Pt cel putin 2 minute.
2. daca se gaseste si cineva sa vada ca am gresit si sa-si manifeste dezacordul...salut dorinta de a incerca din nou. Si asta ma cam tine cat sunt in vizorul ochiului critic...
3. interesant sistem educational avem - cand vedem pe cineva care nu se pricepe, care incearca sa invete dar nu prea ii iese - primul lucru este sa ne repezim la el sa ii explicam noi cat de nepriceput, incordat, etc. etc. este el.
Partea buna este ca seara aceea nu s-a terminat asa. A trebuit sa imi reiau locul ca unic si nepriceput conducator auto. Nu-mi revenisem si am mai incurcat si alte intersectii pana acasa. Mai exact inca trei. In prima am oprit casetofonul ca sa imi aud doar gandurile. In a 2a m-am incruntat si am inceput sa ma incurajez: do this or die. you can do it, love. if you don't do it, nobody else will. you can do it...Ma rog, din astea. Dintr-un motiv pe care inca nu l-am inteles, in momente critice, discutiile cu mine insami se desfasoara in engleza. Poate pentru ca o data am avut un sef pe care il admiram mult si singura limba in care ne intelegeam era engleza. Sau poate datorita numeroaselor reclamele inspirationale in engleza. Cert este ca limba engleza este cea oficiala pentru situatii speciale interioare.
Nu stiu daca a fost datorita incurajarilor pre-fabricate, dar am ajuns acasa fara sa ranesc pe nimeni. Intre noi fie vorba am avut 3 obiective majore in prima saptamana de condus, exact in aceasta ordine si in aceasta formulare:
1. sa nu omori pe nimeni - mergi incet!
2. sa nu strici masina - nu-i a ta!
3. invata sa conduci ca lumea, ca doar zici ca iti place!
Acum, ca ma apropii de 3 saptamani si de 1000 de km de cand conduc, zambesc si pot sa recunosc cum a fost prima saptamana. Iar cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat in aceste ultime saptamani este ca am redescoperit ca pot spera si pot avea incredere in oameni.
Pana de curand mi se parea ca lumea se imparte in oameni cu claxoane si oameni care trec pe langa mine cel putin indiferenti (asta daca nu injura obstacolele in gand). Dar se pare ca mai exista o categorie - si nu e una mitologica sau pe cale de disparitie...
.
In seara aceea de intense discutii cu mine, in penultima intersectie oprisem din nou motorul...Pun avariile si imi explic ca nu se poate sa fiu asa de bleaga...Ma depasesete o dacie papuc si se opreste in dreptul meu. Ridic ochii si astept sa citesc apostrofarile pe buzele celui care a fost in spatele meu si caruia i-am mancat startul la semafor...Oftez si ma gandesc ca merit ce are de zis...Cand colo domnul se uita cu ochi intrebatori la mine si imi face semn "e totul in regula?" Zambesc trist si arat spre bulina galbena...incepatoare, ce sa-i faci. Imi zambeste incurajator. Porneste si motorul meu si am inima plina: offf...ma intelege si pe mine cineva, pe lumea asta...
Ultima curba catre casa si ultima trecere de pietoni. Opresc, bineinteles, sa las pietonii sa treaca. Obiectivul 1 este cel mai important. Dau sa pornesc, dar opresc din nou motorul....O data, de doua ori. Ma trec toate sudorile si ma gandesc ca mi-ar sta bine cu un blond foarte platinat... Din parcarea de la colt, un alt domn - pe cuvant era altul - in aceeasi jumatate de ora - vine si imi bate in geam - aveti probleme cu masina? va ajut eu sa o impingem in parcare...Ii multumesc - masina nu are nicio problema, eu nu ma pricep...
La a 3a incercare imi iese si ajung pe strada cu parcare...
Mi-am adus aminte de toate astea azi, dupa ce un jeep mi-a facut loc sa intru eu prima intr-un sens giratoriu...Tocmai un jeep s-a gasit sa fie dragut si tocmai cu mine - cea cu o aversiune irationala fata de jeepuri...
In afara de claxonagii si de oamenii foarte grabiti sa iti spuna ca nu e bine, ca nu te pricepi ...in afara de ei sau mai bine zis - foarte surprinzator - chiar in mijlocul lor mai gasesti cate unii care se opresc sa te intrebe daca esti bine, daca te pot ajuta, cate unii care opresc coloana si iti dau 2 secunde din dreptul lor ca sa iti fie si tie bine...
E cel mai bun lucru pe care l-am invatat in ultimele 3 saptamani. Abia apoi, la mare distanta, vine notita: piciorul de pe ambreiaj se ridica incetisor numai dupa ce ai accelerat la 2000 de rpm. Nu mai devreme.
Aveam un cantec preferat si in cantecul acesta era un vers care mi s-a lipit de minte. Suna cam asa: "fa in fiecare zi ceva care te sperie".
Si adevarul este ca ma dau eu curajoasa, dar sunt o maaare fricoasa. Mi-a fost si inca mi-e teama de o multime de lucruri: de vorbit in public, de faptul ca nu ma voi trezi la timp in ziua de excursie, de functionarii publici care ma trimit de la un ghiseu la altul, de secretarele de la scoala, de profa careia ii place sa ma faca de ras la tabla...
Recent am descoperit o noua teama si un nou lucru de invatat. Mi-am pus bulinele galbene si invat sa conduc. Este extrem de interesant. Nu numai activitatea in sine cat si tot ce este in jur. Felul in care oamenii te incurajeaza sau cred ca te incurajeaza. Felul in care vezi ca nu le pasa...Felul in care esti tu daca te uiti cu atentie...
De exemplu: luna trecuta (cand desigur eram mult mai nepriceputa decat acum) fac ce fac si opresc motorul inainte de o trecere la nivel de cale ferata. Asta dupa ce de doua zile aproape simteam ca incep sa conduc cum imi place mie. Ma ingalbenesc. Imi dau seama cat de tare ma oftica esecurile mele. Mai ales dupa ce prind un pic de inima. Oricine altcineva - nicio problema, dar EU...ei bine EU pot mai mult, EU trebuie sa fac bine si repede...N-are rost sa imi spuna nimeni ca sunt ca toti ceilalti oameni. Stiu foarte bine. Dar tot ma oftic si nu imi trece pana nu ajung in pat si am o discutie serioasa de 2 min cu mine. Am aflat eu o data ca sa nu e bine sa te culci suparat - mai ales pe tine insuti - si de atunci am grija ce ganduri duc in lumea de dincolo de ochii deschisi.
Buunnn...deci opresc motorul, ma repliez si in 5 min. ajung la o intersectie. Fac ce fac - atunci nici nu stiam bine ce anume - si opresc iar motorul. Aici intervine o alta mare teama de-a mea: sa nu incomodez si - evident - factorul ceilalti....Un domn in spatele meu, grozav de grabit, incepe sa claxoneze...si claxoneaza.
Mi se inmoaie picioarele. Sa gresesc o data, hmmm - suportabil...dar de 2x la rand? Pana aici mi-a fost. Stiu exact ce trebuie sa fac, dar nu imi iese. Invart cheia, viteza 1, acceleratie si ambreiaj...incetisor, calm... Aiurea...O data, de doua ori, de trei ori. 1 minut cat o eternitate. Claxonul este neobosit. Renunt. Fac schimb si colega de banca preia volanul. Pe drum marai la mine si apoi incet-incet ma detasez.
Si deodata totul mi se pare foarte interesant:
1. daca am gresit de 2x la rand - la revedere incredere si stima de sine. Pt cel putin 2 minute.
2. daca se gaseste si cineva sa vada ca am gresit si sa-si manifeste dezacordul...salut dorinta de a incerca din nou. Si asta ma cam tine cat sunt in vizorul ochiului critic...
3. interesant sistem educational avem - cand vedem pe cineva care nu se pricepe, care incearca sa invete dar nu prea ii iese - primul lucru este sa ne repezim la el sa ii explicam noi cat de nepriceput, incordat, etc. etc. este el.
Partea buna este ca seara aceea nu s-a terminat asa. A trebuit sa imi reiau locul ca unic si nepriceput conducator auto. Nu-mi revenisem si am mai incurcat si alte intersectii pana acasa. Mai exact inca trei. In prima am oprit casetofonul ca sa imi aud doar gandurile. In a 2a m-am incruntat si am inceput sa ma incurajez: do this or die. you can do it, love. if you don't do it, nobody else will. you can do it...Ma rog, din astea. Dintr-un motiv pe care inca nu l-am inteles, in momente critice, discutiile cu mine insami se desfasoara in engleza. Poate pentru ca o data am avut un sef pe care il admiram mult si singura limba in care ne intelegeam era engleza. Sau poate datorita numeroaselor reclamele inspirationale in engleza. Cert este ca limba engleza este cea oficiala pentru situatii speciale interioare.
Nu stiu daca a fost datorita incurajarilor pre-fabricate, dar am ajuns acasa fara sa ranesc pe nimeni. Intre noi fie vorba am avut 3 obiective majore in prima saptamana de condus, exact in aceasta ordine si in aceasta formulare:
1. sa nu omori pe nimeni - mergi incet!
2. sa nu strici masina - nu-i a ta!
3. invata sa conduci ca lumea, ca doar zici ca iti place!
Acum, ca ma apropii de 3 saptamani si de 1000 de km de cand conduc, zambesc si pot sa recunosc cum a fost prima saptamana. Iar cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat in aceste ultime saptamani este ca am redescoperit ca pot spera si pot avea incredere in oameni.
Pana de curand mi se parea ca lumea se imparte in oameni cu claxoane si oameni care trec pe langa mine cel putin indiferenti (asta daca nu injura obstacolele in gand). Dar se pare ca mai exista o categorie - si nu e una mitologica sau pe cale de disparitie...
.
In seara aceea de intense discutii cu mine, in penultima intersectie oprisem din nou motorul...Pun avariile si imi explic ca nu se poate sa fiu asa de bleaga...Ma depasesete o dacie papuc si se opreste in dreptul meu. Ridic ochii si astept sa citesc apostrofarile pe buzele celui care a fost in spatele meu si caruia i-am mancat startul la semafor...Oftez si ma gandesc ca merit ce are de zis...Cand colo domnul se uita cu ochi intrebatori la mine si imi face semn "e totul in regula?" Zambesc trist si arat spre bulina galbena...incepatoare, ce sa-i faci. Imi zambeste incurajator. Porneste si motorul meu si am inima plina: offf...ma intelege si pe mine cineva, pe lumea asta...
Ultima curba catre casa si ultima trecere de pietoni. Opresc, bineinteles, sa las pietonii sa treaca. Obiectivul 1 este cel mai important. Dau sa pornesc, dar opresc din nou motorul....O data, de doua ori. Ma trec toate sudorile si ma gandesc ca mi-ar sta bine cu un blond foarte platinat... Din parcarea de la colt, un alt domn - pe cuvant era altul - in aceeasi jumatate de ora - vine si imi bate in geam - aveti probleme cu masina? va ajut eu sa o impingem in parcare...Ii multumesc - masina nu are nicio problema, eu nu ma pricep...
La a 3a incercare imi iese si ajung pe strada cu parcare...
Mi-am adus aminte de toate astea azi, dupa ce un jeep mi-a facut loc sa intru eu prima intr-un sens giratoriu...Tocmai un jeep s-a gasit sa fie dragut si tocmai cu mine - cea cu o aversiune irationala fata de jeepuri...
In afara de claxonagii si de oamenii foarte grabiti sa iti spuna ca nu e bine, ca nu te pricepi ...in afara de ei sau mai bine zis - foarte surprinzator - chiar in mijlocul lor mai gasesti cate unii care se opresc sa te intrebe daca esti bine, daca te pot ajuta, cate unii care opresc coloana si iti dau 2 secunde din dreptul lor ca sa iti fie si tie bine...
E cel mai bun lucru pe care l-am invatat in ultimele 3 saptamani. Abia apoi, la mare distanta, vine notita: piciorul de pe ambreiaj se ridica incetisor numai dupa ce ai accelerat la 2000 de rpm. Nu mai devreme.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)