Razboaie si furtuni nu ma intristeaza pe cat ma intristeaza rubrica de comentarii...cat de intresant si inspaimantator este eul acela adevarat, nefardat de constiinta ca te cunoaste cineva.
 | ||
| Budapesta, malul Dunarii, monument pentru cei mai singuri |
Citeam un articol dulceag despre o fata care a picat prima data bacul, a facut meditatii, a invatat si l-a luat acum prima in judetul ei... Un articol scurt, fara prea multe judecati de valoare...In schimb comentariile....ooo...comentariile. De la scurte "bravo"...pana la "ce se da mare acuma, a fost lenesa 4 ani", "de ce se plange de profesori, ca ei sunt oameni cu experienta, tocmai ea, o mucoasa..."
Imi aduc aminte de o vreme cand credeam ca, daca am putea sa ne vedem gandurile - am fi mult mai fericiti, am rupe barierele de comunicare si ne-am intelege mai usor. Nu am mai fi asa usor raniti de lucruri pe care le interpretam gresit...
Retrag ce-am crezut atunci. Acum imi pare ca, oricat de gresit am interpreta, tot nu suntem aproape de cat de amar si zbarcit poate fi gandul aproapelui...
Nu murim singuri degeaba...ne tot instrainam si acrim pe masura ce trecem prin ceilalti. La sfarsit cui ii mai pasa ca am fi putut fi frumosi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu