Sarah

Citisem undeva ca simti mai bine bucuria vietii daca, din cand in cand, iti petreci timpul cu oameni care fie au peste 70, fie au sub 7 ani.

Mi se parea o banalitate frumoasa. Nu i-am simtit profunzimea pana astazi, cand am vizitat-o pe Sarah. Copiii se mai impiedica de cate un prag, de cate un covor, dar niciodata de lucrurile astea  mari care ne opresc pe noi, oamenii mari. Nu le e teama de ce zic ceilalti, a cadea este doar un pretext pentru a exersa ridicatul. Nu poarta cu ei greutatea si resentimentele zilelor de ieri si nici grija zilelor de maine care ne intuneca noua, de multe ori, bucuria zilei de azi. De cand sunt ei fiecare zi a avut o noua dimineata.

Cand se hotarasc sa faca ceva, poti sa fii sigur ca o sa gaseasca o cale. Le ia luni de zile sa invete sa mearga, dar nu se lasa. E bine ca invatam asta cand suntem copii...daca ar trebui sa o facem cand suntem "oameni mari" ne-am lasa pagubasi dupa ziua a 3a....

Sarah de exemplu s-a hotarat acum aproape un an ca ea o sa traiasca. Medicii i-au dat sanse minime si putini oameni au sperat. Ea si-a vazut de hotararea ei, dincolo de fise medicale, de operatii, de statistici, de zile rele.
Ma uit la farama de om care nu sta sa se intrebe: "de ce eu? "oare merita?" "oare cat o sa dureze?" Este mult prea preocupata de suzeta si de ce pot apuca manutele ei. Este prea multa bucurie in azi pentru care trebuie sa fii recunoscator. Ziua de maine, cu toate ale sale, va veni la timpul ei.