Are vreo 10 ani. In dimineata asta ploua marunt, dar inca nu se indura sa se indrepte spre scoala. Sta acolo, la intersectia drumului principal cu drumul care merge spre casa lui. Asteapta sa treaca niste oameni anume. In fiecare zi asteapta.
L-am cunoscut de Craciunul trecut. Mai are 3 frati mai mici si o mama care nu-i chiar a lui.
Poate de asta asteapta azi pe margine. Femeia are atatea griji pe cap ca n-are loc si de el, care e cel mai mare... Mi-au ramas intipariti in minte ochii ei extenuati cand baiatul isi ridica maneca patata de sange si explica in franturi de cuvinte cum l-a muscat cainele cel mare si sur.
Ma vede de departe si imi face cu mana. Opresc si el vine repede la masina. Are ochii umezi de raceala si de ploaie. Stam un pic de vorba, il intreb de scoala, de casa. De obicei e foarte hotarat sa spuna ca "totul e bine". Nu zambeste niciodata, dar spune apasat - ca pentru el insusi - "totul e bine". Nu ni s-au mai potrivit drumurile de multa vreme si azi imi pare obosit, cu cearcane adanci, ca un om mare. Ceva s-a intamplat si la el in zilele astea cetoase.
O iau incet spre biroul meu. O ia incet spre scoala. As fi vrut sa ii spun ca o sa fie bine, ca o sa se faca mare, ca o sa vina vara si vacanta cu soare. Am deschis gura, dar m-am uitat in ochii lui si n-am avut curaj. Am avut impresia dintr-odata ca e de-o varsta cu mine si stie...Uneori viata te tine pe margine, uneori astepti mult pana cand vine cate o zi in care opreste cineva, pentru foarte putin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu