Cand esti copil nu prea bagi de seama ca din jurul tau incep sa se rareasca oamenii. Si daca intrebi, oricum ti se spune ca sunt plecati, ca s-au dus in cer, dar ca sunt aproape de tine. Asa ca nu iti faci probleme pentru ei. Viata vine prea repede spre tine, nu e timp de stat sau de uitat inapoi.
Si asta nu se schimba pe masura ce trece timpul. Mereu sunt vreo suta de maruntisuri de rezolvat, mereu esti in intarziere. Doar din cand in cand - cate un bunic, un parinte sau un prieten se duce. Pentru o zi vestea te face sa stai in loc, sa te gandesti la ce-a ramas din omul care-a fost si la lucrurile cu adevarat importante. Iti aduci aminte ca si tu ai sa mori poate ceva mai devreme decat ceva mai tarziu, ca sunt urme pe care ai vrea sa le lasi si oameni care sa isi aduca de tine aminte intr-un fel anume.
O vreme il imbratisezi mai strans pe cel de langa tine, iti suni prietenii de suflet si incepi sa citesti cartile care stau de doua luni pe noptiera, cu semn pe la pagina 50.
Apoi incep iar preocuparile, sacaielile zilnice si tot asa pana cand din cei care au fost nu ramane decat amintirea, fara intrebari si fara concluzii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu