Azi a dat peste mine (pe facebook, evident) un fost coleg din generala.
Mai bine zis primul baiat care a incercat sa mai ia de mana...Nu sunt foarte sigura, cred ca si prima floare de la el am primit-o. Nu mai am nici cea mai mica idee...oare cate zile la rand ne-am plimbat prin parc la o distanta respectabila? Ma prinde acelasi sentiment pe care il am iarna la mare, pe plaja pustie. Lucruri atat de importante acum 20 de ani mi s-au sters complet din memorie...nu stiu daca mi-au ramas 2-3 detalii incetosate.
Pe vremea aceea eram in clasa a 5a si cred ca eram pentru majoritatea oamenilor la fel de ciudatica ca si astazi. Cu lumea mea, cu povestile mele, cu incapatanarea si sensibilitatile mele indarjite. Mare mirare ca vroia sa stea cineva la mai putin de 1m de mine...
Poate de asta mi-am cam pierdut sirul azi si stau si ma gandesc la toti cei care s-au interesectat cu drumul meu. Cativa profesori adevarati, o multime de colegi cu nume incerte, cativa prieteni buni, vreo doi oameni pe care i-am iubit, vreo doi care m-au iubit ei pe mine. In mod ironic de fiecare data altii, caci sentimentele pozitive functioneaza in sincron mult mai rar decat la Hollywood.
Imi trec prin minte imagini ale celor care mi-au fost alaturi, la ce am pastrat din ei...Incet-incet, din toate bucuriile si tristetile nu mi-au mai ramas decat vreo 2-3 lucruri pe care le-am invatat si, in rest, un morman de amintiri de care m-am descotorosit. Poate uneori chinuitor, rational si planificat. Poate alteori pur si simplu, fara prea multe intrebari.
Imi aduc aminte de cel care m-a invatat ca, pe calculator sau la masina de scris, trebuie sa ai grija sa pui spatiu dupa virgula, dupa punct. Niciodata inainte...De fiecare data cand primesc un text scris aiurea imi aduc aminte de mana lui pe umarul meu si de vocea lui pe care as recunoaste-o si dupa 100 de ani. Parfumul lui insa s-a pierdut...
A fost o vreme cand lumea mea n-avea nici un semn de punctuatie fara el, iar azi n-a mai ramas din tot decat obisnuinta de a pune spatiu dupa virgula...
Si apoi mai sunt cei pe care nu i-am cunoscut niciodata, dar care au lasat pe ici pe colo cate o bucata din gandul lor, asa - ca sa ne mai sprijinim fruntile obosite...Cand nu mai inteleg nimic din lumea asta, ma intorc spasita la Erasmus din Rotterdam si la Elogiul lui. Daca n-ar fi uitarea, cum am putea redeveni suficient de prosti incat sa o luam de la capat, sa speram ca daca nu de data asta, atunci sigur de data viitoare lucrurile vor fi grozave si bune si asa cum trebuie...
Si timpul trece...5 ani, 10 ani, o viata intreaga. Imi imaginez ca de acum mai am o vreme pentru a ma bucura de nunti si de botezuri, apoi incet-incet o sa vina si alte feluri de adunari. M-am uitat o saptamana la televizor si deja cred ca jumatate dintre oamenii pe care ii cunosc vor muri de cancer. Inclusiv eu, probabil imediat ce voi fi gasit un motiv foarte puternic pentru care merita sa traiesti 1000 de ani.
Pentru seara asta, cel putin, raman pe plaja mea, tot mai departe de ceilalti si de mine. Fara amintiri si fara intrebari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu