Numai noi suntem speciali?

Ma apuca uneori cate un dor de duca de nu mai stiu pe unde sa-mi ascund valiza...
Mi-e teama ca intr-o zi o sa mi-o ia picioarele inainte spre vreo tara africana sau chiar mai indepartata si numai m-oi vedea ca nu-s pe unde eram....

Si ma gandeam de la ce mi se trage toata starea asta ciudata. Nu ca ar fi valabil pentru oricare situatie, dar azi clar mi-am dat seama...e o mare schisma la mine intre felul in care cred eu ca ar trebui sa fie lucrurile si felul in care, in realitate, pot ele sa fie. Desigur nu e vina lucrurilor. Dar poate ca nici a mea. Ce sa fac eu, de exemplu, daca timp de multi ani de zile am auzit de atatea ori - de ex - ca este foarte important felul in care dai feedback si ca totdeauna, daca vrei sa scoti ce e mai bun din oameni, trebuie sa le spui, mai intai, "de bine".
Imi aduc aminte mai bine decat as vrea cum ma distram de formularea standard: "a fost foarte bine, excelent, etc DAR..."urmat de o insiruire de elemente care matura complet orice urma de energie pozitiva.  Are si feedbackul asta mestesugul lui...nu merge sa pui sablonul si sa spui tot numai ce vrei tu neaparat sa stie omul acela ca nu e bine...
Azi, absolut intamplator, am auzit feedbackul dat pentru o fata si o prezentare pe care o vazusem si eu. Stiam ca fata facuse impresie foarte buna si era pe buna dreptate. Ei dar ce mi-au auzit urechile? Un ton ferm si usor suparat - de ce s-a grabit, prea repede dadea slide-urile si noi i-am spus dar ea tot asa.
Dupa cele 2 minute de eliberare a tensiunii, a venit si completarea care insa a sunat mai mult a "dres busuiocul" decat a aprecieri reale.

Si stiti care a fost partea care acum ma face sa imi doresc sa fiu in alta parte, foarte, foarte departe? Cel care dadea feedbackul chiar era one of God's better people si credea cu sinceritate tot ce a spus frumos...Mai mult, dupa ce a inchis telefonul si-a dat seama ca nici macar nu a fost asa de grav ca fata a fost (e drept) un pic prea repezita, ca a avut o privire zambitoare si asta a facut ca toate cifrele seci sa fie foarte interesante...
Cand i-am spus ca poate era mai bine sa spuna prima data ceva de bine...s-a amarat, pentru ca stie teoria asta americana... una din cele mai bune de la ei, dar numai daca e aplicata cu sufletul, nu cu formularul.
Fara sa vreau chiar eu, care stau acuma si ma intreb ce este in neregula cu noi, i-am servit o portie din propriul medicament... 

Iar acum eu stau aici si parca totul mi se pare foarte trist...Stim cat de rau ne cade cand ne spune cineva numai ce avem de imbunatatit, cat de nepriceputi si departe suntem. Stim ca ne cam doare cand ceilalti  ne spun repede si raspicat cate vreo "imbunatatire", uitand ca si noi suntem la fel de speciali ca si ei...Aparent poate parem niste stalpi blindati cu stima de sine, incredere si autosuficienta...dar de aproape suntem la fel ca ei - vrem sa auzim ca am facut ceva bine, ca le place de noi...ca nu stiu ce nevoie de afinitate si afliere mai umbla prin creierele noastre surprinzator de la fel...

Deci stim noi toate asta si, cu toate astea, cand ne intreaba cineva ceva (sau nici macar nu ne intreaba) ne repezim sa zicem ce nu ne place...
Oare o fi asa de greu sa numaram pana la 1 si sa spunem ce simtim cu adevarat si anume..."mi-a placut foarte mult x, y si z, si daca ar mai putea sa faca si a, b si c, ar fi cel mai grozav, magnetic, iubit si faimos dintre toti prezentatorii pe care ii ai. Oamenii ar cumpara bilete numai sa vada." Un feedback din acesta ar fi pe jumatate amuzant, pe jumatate real si pe-deantregul bine primit...
Adevarul- adevarat este ca nu avem nevoie de ceilalti sa ne spuna cat de departe suntem, cat de mult gresim.

Adevarul este ca avem nevoie de ceilalti sa ne spuna ca suntem frumosi si buni si foarte aproape. Atat de aproape incat numai cativa metri ne lipsesc sa atingem cerul. Stim noi foarte bine cum stau lucrurile si ca cerul se va muta pe dealul urmator cand ne vom apropia, dar avem nevoie sa stim ca ceilalti nu vad asta, ca ei cred in noi mai mult decat credem noi insine...

In final toata problema e tot la noi in curte - stim toate astea, stim cum am vrea sa fie...dar cand ne vine randul avem impresia ca numai noi suntem speciali si avem toate nevoile astea...Ceilalti sunt deja grozavi si puternici si poti sa le spui direct ca "hmmm...mai ai drum lung pana departe."
Asa-i la noi...ma intreb daca la altii o fi altfel sau daca macar au avantajul ca nu te fac sa astepti ca lucrurile ar putea sa fie altfel, asa cum simti tu ca ar trebui sa fie...Cel mai tare nu doare prapastia dintre bine si rau, ci distanta minuscula dintre aproape bine si bine-bine.