Lucrul care face lumea sa se invarta...

M-am intrebat adesea ce ii face pe oameni sa o ia de la capat.

Sa mearga an de an la scoala, apoi sa lucreze - sa plece in concediu si...sa se intoarca. Sa iubeasca o data, de doua ori, de mai multe ori. Sa faca copii...

Legenda spune ca ar fi speranta - cea din urma iesita din cutia Pandorei - cea despre care inca nu stim daca a fost darul adevarat sau napasta adevarata.
Invatam atatea lucruri pe pielea noastra si invatam atatea lucruri uitandu-ne la altii, dar tot o luam de la capat. Poate ca e infumurarea noastra, increderea adanc sadita ca noi putem sa facem mai bine - mai bine decat altii sau mai bine acum decat altadata.

Sau ar putea sa fie altceva...Eu cred ca, dupa o vreme, uitam o parte din lucrurile pe care le-am invatat. Si o luam de la capat. Ne plac fiorii asteptarii si intrebarile. Seamana cu ceva ce a mai fost sau despre care am auzit, dar parca nu e chiar la fel. Ne suflecam manecile si ne spunem ca de data asta stim tot ce ne trebuie ca sa facem sa fie bine, stim unde sunt butoanele, stim cand sa ne dam un pas inapoi, cand sa facem un pas inainte, stim procedura si regulile - si cum sa le ocolim, cand trebuie...

Dar oare chiar am retinut tot ce era de retinut? Oare o sa fie exceptional de data asta - cu noul job, cu noua iubire? O sa vina sentimentul de "acasa" si de "asta-i drumul meu" in suflet? Chiar daca ne intrebam uneori - vocea noastra interioara ne spune repede: oricum datele problemei nu sunt aceleasi, nu se aplica ce ai invatat pana acum, trebuie sa inveti lucruri noi si de tine depinde sa fie altfel.

Uitam de constante, de suisuri si coborasuri, de lucrurile absolut invariabile - in noi si in ceilalti. Si o luam de la capat. Iar partea amuzanta este ca - daca reusim sa uitam sau sa ignoram suficient de multe din lucrurile invatate, sa ne uitam ca si cum acum ar fi prima data, sa ne gandim inainte fara oftatul de completare inainte, ca nu-i loc de inapoi... - atunci parca lucrurile se leaga mai usor si dimineata ochii se deschid singuri si privesc voiosi noua zi. De ce? N-am nici cea mai mica idee si am sa las misterul necercetat.

Punem un picior in fata celuilalt si mergem inainte ca si cum n-am mai vazut drumul acesta niciodata, ne bucuram de prima ninsoare de anul acesta ca si cum ar fi prima ninsoare de pe pamant, ne gandim la lucrurile pe care le avem de facut ca si cum nu ar mai fi nimeni pe lume sa le faca, ca si cum daca noi nu le-am face nu se va mai gasi nimeni altcineva sa le faca si insasi fibra lumii se va tese sucit in lipsa noastra.
Si iata cum ne reluam locul in lume, uitand intregul trecut.

Lumea noastra se invarte mai departe. Si e bine asa.

Cum am ajuns un om rational.Cum mi-a trecut.

Acum vreo 15 ani - uitandu-ma eu bine la mine am decis ca EU NU am centrul acela emotional care ii face pe oameni cand sa le iasa flacari pe urechi, cand inimioare pe ochi. Probabil e o deficienta, vreo boala incurabila de care voi muri foarte curand - dar clar, EU NU sunt ca ceilalti oameni. Nu e vorba ca as fi mai jos si in niciun caz mai sus - doar ca nu locuiesc pe aceeasi strada.... Si atunci hai sa fiu eu omul de care mi-ar placea. Voi cantari lucrurile logic, voi defini cat mai corect problemele, nu voi aplica judecati de valoare si, mai ales, nu ma voi avanta in emotii decat dupa ce ratiunea a spus "pare sa fie fie bine, dincolo de orice indoiala rezonabila".

 

Vazusem eu ce fac emotiile din oameni - mai ales la televizor si din carti - ca viata reala nu e asa de bogata in experiente/ secunda - si m-am hotarat sa intru in grupul de oameni rationali. In carne si oase nu intalnisem pe  nimeni inca din specia asta, dar citisem ca exista. Si in carti aveam cea mai mare incredere.

Chiar daca nu sunt cea mai perseverenta persoana pe care o cunosc, de decizia asta m-am tinut cu pumnii foarte stransi. Cumva s-au aliniat planetele si am ajuns sa fac si o scoala care m-a format in asa fel incat sa fiu si mai atenta la structura oamenilor. Si am vazut eu ca e bine sa fii un om rational. 

Cred ca mi-au trebuit vreo 10 ani pana sa ma dumiresc ca e posibil ca lucrurile sa fie corecte teoretic, dar cumva-cumva sa nu se lege. De ce? N-as sti sa zic. Dar cred ca asa circula micile revelatii  prin lume: ca fulgii de papadie - minuscule, de obicei fara sa te atinga, de nu se stie de unde si incotro. Doar ca uneori iti capteaza privirea. Numai 2 secunde nu te uiti la drum si dintr-odata desi teoretic nimic nu s-a schimbat - parca nu mai esti nici unde-ai fost si nici ce credeai ca esti...

Aseara - o noua mini-revelatie. Momentul - cel mai putin probabil - la o cina cu multi baieti si putine fete... Spre miezul noptii, afara incepe sa ploua ca-n luna lui marte'. E frig, dar nu rezist si ies la o plimbare cu o draga prietena. Ma cunoaste de mult... Ma intreaba cu ochi jucausi - Ei, trece vreunul de 0 sau sunt toti cu minus multe puncte? Incepem sa radem.

 Acum ceva vreme i-am desfasurat in gluma - grila mea de evaluat baietii si, in acelasi timp, motivul pentru care la 60 de ani voi fi foarte ocupata cu ingrijirea unui adapost pentru pisici si nu cu excursii cu rulota.

Grila suna asa: casatorit: minus 2000 de puncte, remarci misogine: minus 200 de puncte, remarci narcisiste: minus 200 de puncte, ii sare mustarul usor: minus 500 de puncte, buze subtiri: minus 500 de puncte etc. Iar pe partea cealalta: priveste in ochi: + 300 de puncte, chiar asculta si nu asteapta sa taci ca sa vorbeasca el + 300, voce calda: + 200 de puncte, povesteste cu umor: + 500 de puncte, poate sa lege 3 fraze in care nu e vorba de fotbal: + 200 de puncte, intelege ce vreau sa zic atunci cand nici eu n-am inteles +1000 de puncte etc. etc. etc.

Si cand m-a intrebat, mi s-a aprins un ledulet: la ce m-am gandit prima oara cand am intrat in sala? Bine,  a 2a oara, ca primul gand a fost: "Ce anume caut eu aici????"
Dar al doilea a fost - Ia sa vedem: niste ochi calzi; un domn care vorbeste foooarte tare, ce bine ca stai in celalalt capat de sala; nu te mai uita la fusta mea; omul acesta sigur si-ar dori sa fie in alta parte; doamna aceasta are un zambet foarte bland, gata.




In tot drumul de 30'' de la usa pana la masa decizia a fost deja luata. Fara puncte, fara criterii rationale.

Si atunci mi s-a fixat gandul care imi dadea tarcoale de mai demult: stii, ai facut atata drum doar ca sa intelegi ca esti ca toti ceilalti oameni. Iei decizii emotionale intr-o secunda, iar apoi construiesti frumusete de justificare rationala care sa sprijine decizia.

Incep sa rad si prietena mea nu stie de ce. Constatarea a venit ca o eliberare. Exista ceva dincolo de noi, in felul in care e tesuta lumea asta, in felul in care un atom se leaga de altul - ceva care ne sopteste stai sau mergi. Suntem datori sa ne punem intrebari, sa cautam raspunsuri, si - in unele ocazii - sa acceptam lucrurile asa cum sunt.

De exemplu cum sa explici ca sunt in acelasi timp vesela si visatoare cand ploua? As sta la geam toata ziua sau m-as plimba cu sau fara umbrela. Nu e nimic rational in asta. Am inceput sa ma vindec de ratiune ca sursa primara a deciziilor. Poate de acum o voi folosi  mai mult in scopuri pasnice.

De ce sa ma iubesti acum?

Melodia mea preferata pe ziua de azi.
Partea care m-a prins: de la oamenii buni aflase ce-i rau.
Intrebarile care raman:
-  oare putem fi iubiti cu adevarat, de aproape, mai mult de-o noapte si-o zi? Dincolo de carne, de comoditate, de interese, dincolo de povestile pe care ne straduim sa ni le fabricam - oare putem fi iubiti cu adevarat. Si oare putem si noi, in acelasi timp?
- si daca stim de dinainte tot ce urmeaza, de ce ne incapatanam sa speram ca poate, poate... ziua asta este ultima zi de dinainte ca Tu sa vii...

de ascultat cu ochii inchisi...

Butonul "ignore" pentru intentii bune

Nu mai am rabdare. Inainte putem sa pierd vremea cu un film obscur doar pentru a verifica daca am prezis bine  scenariul. Inainte puteam sa ii ascult pe oameni chiar daca stiam unde vor sa ma duca cu vorba. Aveam poate mai multa curiozitate. Eram poate mai tanara.

Cert este ca nu mai am rabdare cand vad cat de usor oamenii spun lucruri pe care nu le cred, doar pentru ca suna bine. Mi-e necaz pe cei care imi insulta flagrant capacitatea intelectuala, servindu-mi cuvinte care contrazic faptele. Mai ales cand stiu ca nici ei nu cred ce spun. Mi-e necaz pe ei cand se ascund in spatele unor cuvinte mari, doar pentru ca de la umbra lor este mai usor sa definesti gresit problemele si sa dai un teanc de solutii sclipicioase. Si toate astea cu cele mai bune intentii. Cel mai tare pe ele mi-e necaz - pe intentiile bune. Si nu stiu cum se face ca undeva, pe la final, eu sunt vinovata ca  nu sunt pozitiva, optimista, deschisa, rabdatoare, statornica etc. In mod sigur sunt vinovata de o parte, dar nu mai sunt destul de tanara sa cred ca sunt vinovata de toate...

Ce sa ma fac eu cu noianul de intentii bune care imi sugruma energia de a merge un pas mai departe?
Problema este ca nu vreau sa traiesc asa, de azi pe maine - crezand si facand ceea ce mi se spune, fara ca eu sa simt ca "da, asa trebuie sa fie". Am nevoie in toate aspectele vietii mele lucruri in care cred. Am nevoie sa simt ca asta este drumul - cu mintea si cu inima.

Si atunci, ca orice papadie autentica, apas butonul "ignore" si merg mai departe. Ma incrunt la toate intentiile bune din lumea asta. Drumul mi-l stiu, gardurile pe care mi le aratati voi nu-s ale mele. Ati vrea voi sa fie asa de simplu...Si daca incercati de prea multe ori sa imi vindeti lucruri in care nu credeti, nu o sa va mai cred deloc. Urate imi mai sunteti voi - intentiile astea bune, fara incredere, fara fapte, fara iubire de aproape - sunteti goale si aveti doar pretentii la emblema de "bune".

Nu ma ajutati deloc. Ignore.

Nevoia de a crede

Acum mai bine de un an mi-am propus explicit sa devin un om mai bun. Si nu s-a intamplat. Mi-am scris si mi-a subliniat in lista de lucruri personale: sa fiu un om mai bun, sa-i privesc pe ceilati cu mai mult ingaduinta, sa ma privesc pe mine cu ingaduinta, sa invat mai mult profesional si personal. Chiar imi aduc aminte ca am trecut toate astea pe agenda mea neagra, cu cea mai frumoasa caligrafie de care sunt in stare...

Si nu e vorba ca le-am scris si le-am lasat acolo. Din cand in cand m-am uitat la ele. Din cand in cand mi-am selectat cu grija actiunile, din cand in cand mi-am inghitit prima pornire si am cautat sa las sa treaca o noapte.

Dar zilele trecute mi-am dat seama ca nu sunt nici pe departe acolo unde mi-am propus sa fiu. Inca mai gresesc. Inca imi vine sa spun - my way or the highway...Inca as vrea sa am raspunsul gata inainte sa vina intrebarea si inca imi scade "respectul fata de sine" cand nu-i asa...

Mai rau insa decat toate - sau poate nu mai rau, ci sursa tuturor problemelor - este ca undeva, pe drum, mi-am pierdut increderea. Bineinteles ca nu din vina mea...la urma urmei este atat de usor sa-ti pierzi increderea. In toata aglomeratia asta de evenimente irelevante, o poti rataci asa cum ratacesti un bilet de autobuz. Oamenii nu sunt ceea ce credem noi ca ar putea fi si, bietii de ei, nu sunt nici ceea ce ar vrea ei sa fie. Joburile nu vin numai cu "provocari pozitive", vin si cu mici meschinarii. Sunt oameni care din cand in cand te imping inainte cu blandete (sau nu). Dar, culmea -  aceeasi oameni nu stiu sa iti spuna "a fost bine" atunci cand ai avea nevoie sa auzi asta - indiferent daca e adevarat sau nu... Ar fi asa de simplu daca ar exista alb si negru fara nuante de gri la mijloc...chiar daca asta ar insemna ca si eu ar trebui sa ma aliez unei tabere. Macar locurile ne-ar fi foarte clare...

Cum spuneam - undeva in sirul intamplarilor am pierdut o intrebare fundamentala: De ce ma trezesc dimineata?
Pe undeva, in spatele gandurilor, inca exista sentimentul ca am drumul meu (eu si inca vreo cateva miliarde de oameni), ca sunt acum exact acolo unde trebuie sa fiu, ca pot schimba lumea si pot muta muntii...Doar ca am incetat sa ma mai intreb de ce si prin urmare nici nu mi-am mai gasit raspunsul. Am facut corect ce era de facut, am raspuns la mailuri, am decorat ppt-uri, am mai iesit cu prietenii, din cand in cand am vorbit cu insufletire...dar cumva asta nu-mi este de ajuns.

Si brusc mi-am dat seama cat de mare nevoie am sa cred in oamenii din fata mea si sa muncesc pentru un scop mai mare decat "cresteri cu doua cifre". Nu e ca si cum nu as fi stiut - internetul si cartile de management sunt pline de cuvinte pe tema asta. Problema este ca noi nu functionam pe baza de cuvinte si argumente. Pana cand nu vibreaza in noi sentimentul ca DA! ASA ESTE! cuvintele altora trec prin noi ca undele radio.

Si mi-am dat seama ca melancoliile mele sunt direct legate de momentele in care ceva sau cineva ma face sa imi aduc aminte - Te indrepti spre cine vrei sa fii? Faci ceva care conteaza?
Si atunci, ei bine atunci imi dau seama ca, oricat de mult mi-ar placea - nu ceilalti si nu contextele sunt de vina...

Si atunci ma stramb la mine si vocea mea interioara nu poate sa iti tina gura: Taaare mai esti papadie...ba ai prea multa incredere, ba prea putina, ba o iei foarte harnic intr-o directie fara sa te asiguri ca e si bine...mai avem de lucru. Nu prea a iesit azi, dar acesta nu-i un motiv sa nu iasa maine.

Intrebari grele

Sunt zile in care pur si simplu e mai bine daca ramai acasa...O buna prietena ma intreba azi - ce faci daca in decurs de 24h sefii tai iti dau de inteles 1. ca profesional nu prea esti cum vor ei si 2. hmmm...probabil ca te intelegi bine cu unii oameni pentru ca te culci cu cine trebuie...

Prima intrebare nu ma nedumereste prea tare, dar a 2a...ei bine a doua ma face sa merg spre cafea inainte sa deschid gura sa raspund ceva.

Dar stii care e raspunsul meu? Nu trebuie sa faci nimic special. Si in niciun caz nu iti strangi jucariile. Tu stii ce poti si ce nu. Stii ce faci si ce nu. Stii cine esti si cine nu esti. Parerea unui om este doar parerea unui om, indiferent cate stelute are pe epoleti. E amuzant, de fapt, ca oamenii sunt atat de asemanatori in graba lor de a judeca si de a trage concluzii la indemana. Si este interesant ca, daca ai rabdare si daca nu ripostezi cu toata energia negativa de care esti in stare, lumina intra incet-incet in inima fiecaruia. Si cel mai mult in a ta.

Curiozitatea este mai buna decat mania si intristarea. Daca lucrurile nu merg asa cum te asteptai, mai stai un pic. Nu te strange ca un arici, nu te autoexila pe taramul tau. Lectia pe care o ai de invatat este mai mare decat cum sa depasesti frustrarea de moment in fata superficialitatii si repezelii, pe care chiar tu te grabesti sa le dispretuiesti in ceilati. Mai stai pana maine. Lucreaza la ce ai de lucrat. Tu stii cine esti. Pastreaza-ti ochii de copil si fa-te ca n-ai inteles.

M-am hotarat - ceilalti sunt de vina...

M-am hotarat. Arunc la gunoi toata filozofia cu responsabilitatea personala, cu motoarele interne, proactivitatea, zambetul de dimineata.
Si ca sa fie clar, nu o sa imi mai asum niciodata vina. Nu o sa imi mai petrec vremea gandindu-ma daca este ceva ce as fi putut sa fac mai bine. Oricat de bine (cred eu ca) as face, nu o sa fie bine destul. Asa ca renunt. Este vremea sa dau vina pe ceilalti. Nu mai vreau sa fiu centrul propriei mele atentii. Gata. Daca nu vine nimic din afara, incetez orice transmisiune cu exteriorul.

Seara asta sunt de vina ceilalti. Stiu ca maine o sa fiu tot eu cea de dimineata,dar seara asta - seara asta toata educatia de multinationala primita din fasa este indesata bine la gunoi. Azi valoreaza exact 2 bani ruginiti.

Si totusi exista destin...

Daca esti foarte, foarte norocos cand tragi linie iti dai seama ca a existat un drum al tau, ca l-ai urmat si ca ai scris cea mai frumoasa poveste care se putea scrie cu instrumentele si cu hartiile pe care le-ai primit. Daca esti foarte foarte norocos asta este ultima lumina care iti luceste in ochi.

Ce se intampla insa in restul timpului, cand norocul e un cuvant scris cu leduri  pe geamuri intunecate, iar viata se traieste in fragmente de cate 5 zile + weekend? Te afunzi in incertitudine, mergi in ceata, ba cerul pare foarte aproape, ba foarte departe, ba nici nu te intrebi unde-i cerul. Foarte rar te indragostesti cu fiecare atom al sufletului si, de obicei,  stii ca nu e loc de inainte. Astepti sa vina ziua de vineri, Craciunul sau viata viitoare, cand sigur o sa fii liber, cand o sa fii cu 10 minute mai destept, cand o sa ai bani, cand o sa poti sa faci asa cum vrei tu.

Si totusi... Si totusi undeva inainte de linie exista un moment in care te indragostesti cu tot sufletul. De un om, de o idee - nu conteaza, e la fel. Exista un moment absolut teribil in care iti dai seama - da, asta vreau sa fac. Merita. Sentimentul este greu de descris, pentru ca este la marginea dintre entuziasm si ingrozeala pur si simplu. Iti dai seama ca exista o sansa, ca exisa CEVA. Si daca te gandesti cu mintea iti vin in minte 1000 de motive pentru care NU SE POATE. Dar mintea socoteste de multe ori si greseste de multe ori. Inima isi da  seama ca CEVA-ul acesta poate nu e neaparat ceva al tau, poate este doar ceva care te foloseste pentru a iesi la lumina. Dar AZI e la tine si depinde de tine.

Inima imi bate foarte tare. De ceva vreme alunec pe un gand, dar azi cred ca m-a prins definitiv... In genere ma consider extrem de precauta si rationala. Am dat de suficiente ori cu capul de pragul de sus cat sa-l simt inainte de a-l vedea. Imi este clar ca sunt absolut indragostita de o idee si ca aleg cu buna stiinta tot ce urmeaza. Trebuie sa faci in viata ceva mai mare decat tine. Trebuie sa crezi si sa iubesti cu totul. Trebuie  sa dormi putin si sa visezi mult. Si sa muncesti si mai mult. Trebuie sa incerci. Si simt ca am lumina pe care vreau sa o am in ochi pana la capat.

Iubesc. Am curaj. Si ma tem.

de ce-uri din lipsa de televizor...

Seara asta ar fi bine daca as sta la televizor si as manca inghetata. Sau as bea un pahar mare de vin. As butona incet, printre cele 30 -40 de canale si nu m-as opri nicaieri mai mult de 3 minute. As fi profund nemultumita de calitatea programelor, filmelor, reclamelor si as adormi tarziu, dar nu mi-as pune nicio intrebare.

In niciun caz nu m-as intreba:
1. De ce - in lucrurile esentiale - la fel ca in toate celelalte lucruri - nu ne punem niciodata 3 intrebari mai mult, cele care ar face o diferenta?
2. de ce credem ceea ce vrem sa credem, desi nu e in avantajul nostru?
3. de ce pretul vietii "moderne" si ratele aferente au inlocuit babele si nu ne lasa sa ramanem necasatoriti sau sa fugim in lume cand ne vine chef?
4. de ce nu suntem ceea ce vrem sa fim?
5. si daca tot nu suntem ceea ce vrem noi, de ce nu suntem in stare sa fim ceea ce vor altii decat  pentru perioade foarte scurte?
6. de ce lucram asa de mult pentru a aduna bani pentru supermarket si atat de putin pentru propria  si adevarata noastra placere...
7. de ce intelegem lucrurile numai privind inapoi ?
8. de ce alegem si ne bucuram de fericiri viitoare nedovedite si ne intristeaza gandul fericirilor care au trecut?
9. de ce intalnim atat de multi oameni care "vand" lucruri in care nu cred?
10. de ce scopul vietii noastre nu este trecut pe certificatul de nastere?

Imi imaginez ca, daca as avea televizor, as sta incruntata cu telecomanda in mana si poate, in cel mai rau caz, m-as intreba cine face programele astea...

Nu am televizor, dar am un pahar de vin fiert si ma voi culca devreme.
Oricum, chiar daca as avea raspunsul la toate intrebarile care imi vin in minte, tot nu as fi prea departe.
Peste un an de zile m-as intreba din nou...de ce nu mi-o fi trecut prin minte sa...
Intr-o zi  as putea insa implementa Solutia. La urmatoarea rascurce mi-as putea face o cutie cu biletele cu toate drumurile care imi vin in minte si as trage unul pur si simplu. Nu chiar pur si simplu, ci pe Acela.
Nu as putea sa ma acuz niciodata de nimic si nu as putea sa ma uit nici in laternal, nici inapoi. Doar inainte, pentru ca destinul nu poate fi chestionat, ci doar urmat.
Deocamdata insa trebuie sa scap de nr. 11:
11. De ce mi-or fi intrat in cap toate prostiile cu responsabilitatea personala?

Si asa am invatat...

Cu drag, prietenilor mei  mai vechi si mai noi


Imi fac lista de ciudatenii pe anul acesta. Ciudatenii bune si ciudatenii pur si simplu...
Trebuie sa o scriu inainte sa imi caut o instalatie frumoasa, cu beculete colorate si clipicioase, ca cele de care ma bucuram in copilarie. Trebuie sa o scriu, ca sa ma pot bucura cu inima larga de anul care vine.

Prin urmare - lista de anul acesta, in ordine absolut intamplatoare:
- am vrut sa plec foarte, foarte departe, dar m-am intors de unde am plecat. Si asa am invatat ca nu doar pamantul, ci si sufletul este rotund. Incercam sa ne gasim pe noi insine, ne cautam cu infrigurare si dintr-o data ne dam cu mana prin par si descoperim ca suntem chiar aici - ca o pereche de ochelari rataciti.

- m-am grabit tot timpul, cred ca am muncit mai mult si am dormit mai putin, dar nu am reusit sa fac nici tot ce mi-am propus, nici cum mi-am propus...Si asa am invatat ca nu e important sa faci tot si sa fii tot, ci sa faci cu toata inima, cu toata mintea si sa fii TU, nu umbra a ceea ce ti se spune ca trebuie sa fii...

- m-am pregatit pentru un timp de singuratate, melancolie si reconstruire. Dar in jurul meu au aparut dintr-odata oameni care mi-au dat putere, care mi-au distras atentia, oameni care au pus umarul si orele lor ca sa imi mute privirea spre altceva si care mi-au aratat ca specia umana este compusa din indivizi pastelati si nu din hoarde omogene...Si asa am invatat ca exista suisuri si coborasuri pentru toti, ca dragostea este de multe feluri, iar numerele pare sau impare n-au decat o semnificatie statistica, atata vreme cat exista suflete la adapostul carora te simti ca acasa.

- lucrurile merg mai departe si fara mine. La inceput constatarea asta m-a facut sa ma gandesc, cu ciuda, la inutilitate si efemeritate...dar mai apoi asa am invatat ca lucrurile merg mai departe in felul in care merg si pentru ca eu am pus o farama din mine in ele. Cand va veni vremea pentru un nou drum, cel mai important este sa las o tesatura frumos inceputa, pe care ceilalti sa lucreze mai departe dupa voia inimii.
Am invatat multe si am lasat multe in spate. Dar asa s-a facut loc pentru alte lucruri frumoase care or sa vina. Primul: instalatia colorata pentru copilul care e tot aici si viseaza cu barbia adancita in palme.

Singurul lucru care merita

Traiesti in lumea ta si ai o imaginatie prea bogata ca sa fii vreodata fericita.
Am auzit asta de cateva ori in viata – in cuvinte spuse mai dulce sau mai amarui. Desigur am zambit neincrezatoare de fiecare data. Imi lipsesc multe calitati, dar ma consolez ca imaginatia mea este motorul cel mai puternic al multumirii si energiei mele. Nu imi aduce totdeauna lucruri bune, dar hei - de lucruri bune ai nevoie cand ai iesit la pensie! Pana atunci – da-i si lupta si cauta un vis, mai fa-ti niste julituri in aleargare, incalzeste-te la lumina unor oameni care sa iti insenineze fruntea si pe care si tu, la randul tau - sa ii inseninezi, gaseste acel ceva pentru care merita sa traiesti, pentru care ar merita sa mori...Multe lucruri de facut pana la pensie – care m-am hotarat – va fi pentru mine in jurul varstei de 120 de ani. Plus/minus cateva luni. Cifrele exacte nu mi-au placut niciodata.

Partea proasta este ca s-ar putea sa n-avem dreptate, eu si zambetul meu neincrezator. Mi-am dat seama de asta ieri – cand m-am pierdut pentru cateva ore in personajele lui Tolstoi. Si mi-am adus aminte de vremurile cand eram mult mai tanara si mai harnica decat acum si stateam pana la 2-3 dimineata ca sa termin cate o carte. Scriitorii rusi erau in fruntea listei mele.

Desigur zapacita si repezita cum sunt, nu mi-a ramas mare lucru in minte din ce citeam. Sau cel putin asa am crezut pana ieri, cand am avut o revelatie cumplita: personajele acelea mistuite de ganduri, in cautarea lui Dumnezeu, torturate de setea de a intelege ce ii mana pe oameni in razboi, in pace, in dragoste, oameni care se inversuneaza ani intregi ca apoi sa ierte intr-o clipa, oameni care pacatuiesc si apoi se intorc smeriti catre Dumnezeu si catre semenii lor...ei bine personajele acelea exista in tiparele si asteptarile pe care mi le-am facut in mintea mea. Daca ai simti ca exista un astfel de om - cum ai putea sa faci altfel decat sa ratacesti in speranta ca, intr-o zi, veti putea sa mergeti umar la umar, pe acelasi drum? Cum ai putea ?

Si apoi vine glasul ratiunii care spune: Stii, oamenii aceia nu exista... franturi exista in fiecare, scriitorul le-a pus la un loc pentru a scoate un caracter extraordinar din zeci de oameni obisnuiti. Atentie la confuzii... se numeste "fictiune" dintr-un motiv evident... Tu esti chiar papadie ?!?

Apoi intervine vocea cealalta, cea pe care am inceput sa o ascult:
1. Daca nu ar fi, nu s-ar povesti. Exista legaturi pe care ochii nu le pot vedea, iar universul lucreaza pe cai ciudate (daaa, stiu, nu e prea original - dar poate pt ca acesta e un sentiment general uman).
2. Nu toti oamenii au aceleasi drumuri, avem dreptul sa fim fericiti in moduri diferite. 
3. Soarta se intelege cand privesti inapoi, nu cand te uiti inainte. O sa intelegi cand iesi la pensie. La 120.

Recunosc ca este posibil sa am o imaginatie cam prea bogata. Vad lucruri dincolo de cortina si nu am totdeauna dreptate. As renunta, insa uneori am...Victoriile, chiar si rare, te fac sa mergi inainte.
Dincolo de framantari, in mod paradoxal  imaginatia e si sursa pentru linistea mea interioara – personajele mele mistuite de neincredere si cautare isi gaseau menirea; zbucimul lor era mare si pentru ca nu citiseara cartea pana la final. Ele nu stiau, dar eu stiu – daca nu renuntam la intrebari, la cautari, raspunsurile incep sa vina.

Poate ca nu am dreptate, dar cum avem dreptul sa alegem in ce ne investim zilele, atunci eu aleg sa cred:

Singurul lucru pentru care merita cu adevarat sa traiesti in lumea reala este un vis.

dincolo de teama de singuratate

Doua zile de una singura la Paris. Ma uit in oglinda si ma intreb daca ar trebui sa admit ca ceva este in neregula. Am facut cumparaturile si am pe masa un pahar de vin si un pic de branza. Sarbatoresc. Nici eu nu stiu bine ce. Inainte de a pleca, prietenii ma intreabau pe jumatate tematori, pe jumatate cu speranta: "Siii, mergi singura?" Sunt simpatici si tin la mine. Dar au o problema cu intrebatul direct. Nu se arata dezamagiti si nici nu mai cer detalii cand spun: "Cu niste colegi, dar am si cateva zile doar pentru mine."

Pisica din cimitirul Montmartre

Ca orice loc in care oamenii vin doar pentru a pleca, aeroportul imi aduce jumatati de ganduri. Eu as vrea sa stau si sa ma uit la oameni. Sa ii intreb unde pleaca. Si daca sunt fericiti...Ma trag de urechi, in gand, pentru alunecarile melancolice. Functioneaza. Imi revin.

Geoda din Cite de la Science

 Termin treburile si raman cu programul la alegere.  O iau la pas pe stradute si dintr-odata ma ajunge din urma - in orasul acesta romantic, in care oamenii merg cu buzele la distante milimetrice si se cearta tinadu-se de mana - chiar ma ajunge din urma de undeva, neasteptata - senzatia de libertate... Cine in lume ar putea sa suporte o combinatie de mers ore intregi pe jos, fara graba si fara scop, carmit la stanga si la dreapta fara niciun motiv decat felul in care bate lumina pe trotuar,  mancat pe apucate, intrat la Planetarium, apoi la film, apoi la cimitirul Montmartre si apoi la muzeul erotismului? Nu stiu inca pe nimeni care sa suporte asa ceva. Drept ar fi sa spun ca nu stiu inca pe nimeni pentru care as renunta, fara nicio urma de regret.

Intr-o plimbare din asta am inteles ca cel mai rau este sa aleg ceva din teama - teama de singuratate, de a nu-mi gasi drumul, teama de ce vor zice ceilalti, teama de ratele la banca...

Straduta ruginie din Montmartre

Si cel mai greu am invatat ca in deciziile mari trebuie sa imi urmez inima, mai ales daca ratiunea nu gaseste motive temeinice de impotrivire. Daca las ratiunea - cu experienta si perceptia ei limitata - sa alega impotriva inimii, impotriva vocii interioare - pun invariabil intre mine si viata mea un fel de distanta. Permanent lipseste ceva, desi  - de afara - se pare ca sunt foarte aproape, ca am tot ce trebuie.

Unul dintre exponatele memorabile de la muzeul erotismului

Nici alesul cu inima nu mi-a simplificat viata, nici personala, nici profesionala. Dar la urma urmei fericirea este o munca de o viata, un drum, nu rezultatul unei singure alegeri. Cel putin, a venit sentimentul acela care te ajuta sa treci mai usor peste toate: acesta este drumul meu si mi-e dat mie sa il fac.

Montmartre - o strada pe care am nimerit.
Uneori calea trece prin zid...

 De asta poate mi-e mai usor sa ma plimb prin orase straine doar cu mine. Uneori visez cu ochii deschisi, dar nu ma mai tem. Viata-i lunga inainte si vor veni si alte alegeri. Pana atunci in timpul liber carmesc la stanga si la dreapta, ca sa fiu pe partea insorita sau sa vad de aproape cine stie ce copac ruginit.

 Si nu vreau nimic mai putin decat ce ar putea sa fie.

Moara de vant in Montmartre.
Fiecare avem cate una, pe undeva...

Sufletul copacilor

Nicicand nu se simte mai bine sufletul copacilor decat in noptile ploioase de toamna.
Frigul li se strecoara incet prin nervuri. Iar daca te opresti simti  si tu. Mai intai o sa ti se para ca picaturile lovesc in cadenta...apoi o sa intre in tine un fel de liniste. Nu ploaia bate in frunze, ci frunzele se intind spre ploaie, se spala de praful de peste an asa...ca sa se pregateasca.

Copacii mi-s dragi pentru ca stiu sa se desparta de ei insisi in liniste.Ca si cum intregul scop al infrunzirii lor a fost sa ajunga aici si se implinesc acum sub aceasta ultima ploaie.

Si ii invidiez pentru ca stiu sa plece si sa ramana in acelasi timp...Oamenii au uitat cum sa faca asta, iar in locul linistii au luat, fara instructiuni de folosire, posibilitatea de a alege...

O pasiune re-inviata

Zile ploioase si reci. Rasuflarea iernii ingheata deja varfurile copacilor. Vremea mi-a scurtat plimbarile si asa am redescoperit-o pe  Jane Austin.

Intrigile previzibile, personajele si zilele ploioase de acolo ma ajuta sa ma bucur de toamna mea. Imi plave ca de obicei Ea este puternica, dar sensibila, inteligenta si hotarata si aproape intelege lumea...aproape pentru ca o anumita doza de inocenta si superficialitate in judecata o impiedica sa vada prea departe.

Iar barbatul perfect este totdeauna aproape - ceva mai in varsta, dar liber, neaparat inteligent, cu umor, dar un pic aspru - atat cat sa o faca pe Ea sa nu priceapa cum stau lucrurile, o dojeneste cu tact si stie sa o faca sa ceara mai mult de la ea....Cu toata taria lui, El iubeste cu timiditate, de la distanta. O privire, o atingere intamplatoare a mainilor, caldura corpului care sta la jumatate de metru, linia gatului sau forma mainilor - toate astea le aprind visele si le strica somnul.

Dar dupa un pic de neliniste, lucrurile se termina cu o declaratie, un sarut lung si o cerere in casatorie...Povesti din alte secole...Imi place Jane Austin pentru ca aproape ma convinge ca viata poate fi creionata in linii foarte simple. Ca oamenii sunt fie rai, fie mai mult buni decat rai. Ca fiecare zi de toamna duce la un semineu bine incalzit, iar pasii nu se ratacesc niciodata - cel mult ocolesc putin...

Imi place toamana asta...

Nu stiu sa pierd

Nu stiu sa pierd si nu stiu sa renunt. Am inghitit milioane de cuvinte furajere si tot n-am invatat cum sa imi iau jucariile si sa ma duc acasa.

Dar azi e o zi in care m-am hotarat sa invat. Trag linie. Inchid ochii. Poate ca intr-adevar nu trebuie sa vreau ce vreau. Daca am promis ca jucam, atunci jucam cu zarurile pe care le avem, oricum ar fi ele.

M-am hotarat: singura solutie pentru un cost mai mic la intretinerea sufletului este o izolatie buna. Nu o sa mai dau nimic fara sa mi se ceara. Nu voi da nici cand mi se cere. Nu voi da decat daca simt ca intr-adevar merita. Oamenii n-au nevoie de lucrurile pe care vreau eu sa le dau. Si asa, venite pur si simplu, nu valoreaza nici doi lei pentru ei.

Si ce daca vroiam alt joc? E vremea sa renunt si ma uit la regulile astea noi. Ma nedumereste ca scopul, scopul final nu este sa fim fiecare mai fericiti si mai buni...scopul este doar sa nu fie altcineva mai presus decat noi. Sa fim cu totii egali in mici mizerii.
Voi scrie mailuri scurte si voi vorbi mai putin. Ma voi bucura de lucrurile care vin, asa cum vin, fara sa sper la nimic.

Si ce daca visam la altceva...Nu are importanta decat pentru mine. E drept, nu stiu sa pierd, dar in jocul acesta nici nu vreau sa fiu in locul celalalt...Si, daca ma gandesc bine...imi place aici, in mijlocul acestui drum pustiu unde am ramas singura sa imi pun intrebari. Cel mai bine, zic eu, e sa va jucati voi, ca stiti mai bine. Eu o sa stau o tura sau poate doua.

Sentimentul de sudoku

M-a prins. L-am intalnit intr-un tren si m-a prins: sentimentul de sudoku. Stiti joculetul acela cu multe casute, unele predefinite, altele de completat, dar  in care fiecare cifra are locul ei?  Si daca ai gresit una, mai devreme sau mai tarziu jocul nu se poate termina? Trebuie sa te intorci, sa o iei de la capat pana cand bucatile in sfarsit se potrivesc.

Ma intreb daca si vietile noastre sunt la fel - o retea imensa de casute libere si ocupate in care toti punem cate ceva, stergem cate ceva.

In jocul-joc e simplu - ai cateva zeci de casute, pui numai tu lucruri, stergi sau completezi...Te poti antrena oricat, dar nu ajuta.

Jocul real e prea mare. Nu stii niciodata sigur daca ai facut ce trebuie, iar cronometrul se opreste fara de veste. Contribui, alegi, dar tabla nu e numai a ta. Ce se intampla daca nu pui ce trebuie? Oare ai gresit sau numai ti se pare? Hmm - mi se pare ca nu prea te pricepi...de cate vieti ai nevoie ca sa iti iasa bine?

Din fericire imediat dupa sentimentul de sudoku se trezeste vocea aceea interioara care stie. Nu stiu de unde - cred ca a citit prin niste carti - dar stie: "Oricat de rationala ai vrea sa te crezi, alegerile pe care le faci tin pe jumatate de noroc. Pentru tine ca si pentru toti ceilalti. Esentialul este invizibil pentru ochi"

Sentimentul de sudoku s-a cuibarit bine - poate ca era deja pe aici si nu am bagat eu de seama. Nu pleaca, dar nici nu se mai incrunta la mine. La urma urmei e mai interesant asa - jucam cat de bine putem si vedem ce mai urmeaza. Nu o sa stii niciodata sigur, dar o sa simti.

Moscova nu crede in lacrimi

In seara asta lumina din curte este impresurata de stropi mici, aproape solizi. Din ultimul bastion al Marelui Bec de la depozit izvoraste in jur o balta albicioasa. Lucrurile si-au pierdut conturul. Ai putea sa te afli oriunde. Acum la stanga pare sa se contureze zidul cel rosu de la Moscova. Ploua incet, de 3 zile. Fara dusmanie, asa...pur si simplu...si nu ma pot supara.

O femeie de undeva din Statele Unite, stabilita aici de cativa ani, ne arata orasul. A venit si n-a mai putut pleca. I s-a lipit sufletul de tara asta si de un om cu o dragoste pe jumatate impartasita. O iubeste cat sa nu o lase sa plece. Nu destul cat sa o ia aproape. Ea rade mult, dar numai cu buzele.

 Trecem rapid prin locurile turistice pentru ca suntem grabite sa ajungem spre colturile cu localnici. Mi se amesteca in minte biserica de turta dulce (recunosc, nu am putut sa iau niciodata in serios aceasta cladire emblematica), monumentul lui Lenin, restaurantul georgian, apoi ciocolata calda, untoasa si usor amaruie, sucul de merisor, clatitele cu sirop de artar -  in fine, o multime de lucruri mici, gustoase si nemaintalnite nici pana atunci, nici de atunci inainte.

Imi aduc aminte insa foarte bine drumul spre Universitatea Tehnica. Ne oprim undeva pe deal si o luam incet prin noapte. Orasul se intinde la picioarele noastre. Petele de intuneric se aduna in jurul punctelor de  lumina umeda.

Orasul te vrajeste fara sa poti spune de ce. Ti se strecoara in suflet si ramane acolo, fara sfiala, ca si cum ar fi ajuns acasa. Ne intoarcem pre masina. Doamna noastra si omul acela - niciodata al ei - merg unul langa altul. Ea a trecut de 40, el de 50...mai au niste lucruri inainte, dar azi nu par sa fie asa de multe. Nu isi vorbesc, insa umerii lor sunt aproape-aproape. Nu cauta sa se atinga. Se adapostesc unul la caldura celuilalt, ca si cum si-ar apropia mainile de foc. Mi se strange inima. Ploua incet, incet. Tristetile mari si vechi se opresc undeva in zona gatului. Moscova are dreptate, de ce sa crezi in lacrimi...lacrimile se duc su vin, nu-s pentru totdeauna. Las ploaia sa treaca prin mine.

In drum spre aeroport incepe sa ninga. Prima ninsoare de toamna. Ma intreb cum ar fi sa se opreasca totul pentru o vreme. Sa raman aici si sa vad daca exista un happy end sau macar un end. Avioanele rusesti insa  pleaca pe orice vreme. Povestea ramane cu doi oameni care s-au intalnit si au trait separat, unul langa celalalt.

Luminile  pistei sunt pe jumatate pierdute in umbrele ninsorii. 

Avionul se ridica lin, iar marginile realitatii se despletesc pe undeva, prin noapte. Poate cu adevarat nu au existat nici oamenii, nici ciocolata, nici siropul de artar. Poate doar turnul de control, ultimul bastion al luminii, sa fi existat cu adevarat. Cine stie, poate mai exista inca...

Ceata se da la o parte. Becul aduce curtea inapoi - curtea asta noua, cu flori, cu pomi care nu au legat inca rod,  cu alti oameni si cu alte povesti. Inca nu a venit iarna. E doar ploaia care treace si prin mine.

Oamenii de vreme frumoasa si oamenii de furtuna

Traim de atata vreme in comunitate, dar pana la urma suntem tot singuri....
Secole de intelepciune se cristalizeaza in cuvinte care suna adevarat...dar degeaba. Le descoperim cu adevarat sensul doar dupa ce batem poteca noastra pana la ele.

Au venit niste zile mai furtunoase, dar - spre surprinderea mea - fruntea mi-a ramas senina. Mi-a revenit curiozitatea de a privi sufletul oamenilor de langa mine.  Fara intristare sau etichete. Ma uit la ei si imi dau seama cat e de adevarat - in zilele frumoase e usor sa fii bun.

Stiam pe cineva de care nu m-as fi apropiat decat in caz de stricta necesitate si cu maxima detasare profesionala (cred ca asa se spune cand nu vrei sa ai de a face cu cineva, dar n-ai incotro). Ieri am desfiintat lista aceasta.

Trebuie sa fac mai multe exercitii de profunzime de gandire si toleranta. In general aveam o parere buna despre mine (bineinteles), dar de vreo cateva luni ma uit cu ochi mari si iau notite. Vorbesc mai putin. Mi se contureaza in minte cat de departe sunt de cine as vrea sa fiu. Sunt oameni care ii pot lua pe ceilalti asa cum sunt - cu albul, cu negrul lor si cu infinitele nunate de gri dintre extreme.

Apoi vine furtuna si vezi. Oamenii acestia au tonuri de gri. Se intampla ca umarul lor sa nu fie primitor cand a inceput sa le bata vantul. Descoperi ca deschid umbrela persoane pe care le tineai pe partea cealalta de strada.

Ma indrept cu resemnare spre concluzia: in vino veritas...daca nu esti bun si cand ti-e rau, atunci nu esti bun destul... Merit o palma peste ceafa. Imi dau seama de derapaj abia la jumatatea gandului. Cat pe ce sa ratez lectia adevarata si sa scot de la naftalina detasarea profesionala. Nu era vorba ca oamenii trebuie luati asa cum sunt? Uneori suntem adapost, alteori suntem furtuna. Bucati de puzzle. Cine are dreptul sa judece imaginea - ca suntem mai albi sau mai gri - dupa niste bucatele? Cine poate vedea imaginea toata?
Tin gura inchisa. Si ochii. Incerc sa vad cu sufletul. Mai am drum lung pana departe.

Un pic de rau imi face bine...

De cateva saptamani ma straduiesc sa citesc o carte - De ce nu putem sa fim buni.
Azi mi-am dedicat toata dupa-amiaza intrebarii: de ce nu putem sa fim fericiti. Nu, nu eu... mie chiar imi iese uneori. Mi-a fost de ajuns sa merg un pic ieri in Poiana, sa stau descult in iarba si sa zambesc fara griji...Cred ca e mai usor sa fii fericit de unul singur, nu ai decat fantomele tale de domesticit si bagat sub pat.

Mi-am adus aminte cat de iluzorii sunt toate lucrurile pe care incercam sa le vindem celorlalti. Si cat de usor este sa ne mintim. Casa alba, ramele argintii cu ochisori veseli, contul, masina... Chiar daca ai toate lucrurile astea, e ca si cum nu le-ai avea si tot trebuie sa faci un efort suplimentar. Aici cred ca se rupe firul pentru multi oameni. Nu le vine sa creada ca, avand tot ceea ce ceilalti considera "fericire", lucrurile tot nu se leaga...Si cauta vina in afara lor. Iar ceilalti nu inteleg...si atunci reactioneaza, ofensiv sau defensiv - dupa cum le vine la indemana. Si iata cum s-a fisurat fresca. Nimic din ce ar trebui sa fie frumos, nu este...Ceilalti vad fisuri, iar in interior se simt prapastii...

Viata nu-i chiar ce ti-ai imaginat ca o sa fie.

Oooof...iata cum raul altora imi face bine. Imi aduce aminte ca orice reconstructie se face din interior. Nu conteaza ce se vede afara, pentru linistea interioara trebuie sa iti asumi responsabilitatea, sa muncesti cu tine si cu ceilalti...Greu, tare greu...

Imi vine in minte imaginea calugarului din Mananca, roaga-te, iubeste. Cel care asculta cu rabdare toate povestile inimilor frante si apoi murmura o rugaciune pe care nu o intelegea nimeni. Intrebat fiind de sensul ei, a raspuns - ii multumesc lui Dumnezeu ca sunt calugar si nu mai trebuie sa trec prin zbuciumul dragostei...
Complicata viata si unde nu-i, facem noi repede ceva, in asa fel incat sa ne rupem mintea de la lucrurile cu adevarat importante...
Deocamdata mie imi este de ajuns un petec de iarba si o bucata de cer. Cat despre celalalt - eternul celalalt in jurul caruia se pare ca vrem sa se invarta viata noastra....ei bine, pe oriunde ai fi, daca nu vii de adevaratelea, cu tot sufletul, atunci mai bine nu veni...lasa-mi mie viata asta ciudat de simpla, fara scopuri marete si unanim acceptate.

Viata e vis. Sau invers. Si invers?

Nu sunt mare fan Leonardo di Caprio, dar m-am dus la Inception.
Dupa primele 20 de minute eram hotarata - acesta este un film care merita vazut de doua ori.

Ideea filmului? Nu foarte noua - mi-a adus aminte de Etajul 13, de Matrix si de ideea larg dezbatuta prin secolul al XIX-lea - viata ca vis. Dar mi-a ramas in minte modul exceptional in care au exploatat detalii fine, pe care oamenii nu le povestesc nimanui, dar pe care toti le traim.

Pana sa vad filmul credeam ca sunt una dintre putinele persoane care se trezesc in mijlocul noptii pentru ca au calcat in gol, in vreun vis a carui amintire se destrama instant, in fata vidul...
Si iar credeam ca am eu o problema (care o sa devina mai grava cu timpul...) cand imi trebuie un minut intreg sa imi dau seama daca m-am certat cu adevarat cu cineva, daca nu cumva ma incrunt la vreun nevinonat pentru ca am ramas cu incarcatura emotionala din "lumea cealalta". In viata reala nu ma cert cu nimeni. In vis ma straduiesc mai putin :)

Si sentimentul acela - cand fac cate o boacana - ca nu se poate sa se fi intamplat in realitate...

Apoi mai sunt miile de detalii pe care mintea noastra le construieste si care ne par atat de reale. Odata construiam o nava intreaga si schitele mi se pareau perfect inteligibile...Dimineata ma intrebam - oare daca as reusi sa redesenez ce am vazut - ar avea vreo valoare reala pentru cineva?

Dar cel mai mult imi place cand se combina locurile - gradina bunicilor, cu balansoarul de acasa, jungle tropicale si oameni care fac constat parte din viata mea de dincolo de ochii inchisi. Si apoi mai am un vis cu un zbor, in care mai intru uneori - cand am cea mai mare nevoie. Nu am mai deschis usa aceea de mult. Oare pe unde-o fi?

Da... categoric mai merg o data la Inception. Poate si pentru ca in ultimele 20 de minute ale filmului am alunecat cateva secunde sau poate minute - din vis in vis. Era sfarsitul unei saptamani lungi sau poate vroiam sa experimentez... Ma gandeam ca ar trebui sa aleg una dintre lumi si sa imi fac un totem...asa, pentru a folosi liberul arbitru la ceva.

Daca tot nu avem scenariul si nu stim unde si pe cate straturi merge povestea, am putea totusi sa ne amintim inceputul?

Testul suprem: NU

Ultima linie - locul unde si cei mai buni dintre noi cad...
Te pregatesti, te entuziasmezi, tragi din greu si...si dupa multa munca vine testul suprem. Adica nu vine nimic. Ti se spune NU.
Iar ceea ce faci acum arata cum esti pana in cele mai fine fibre.

Daca vrei cu adevarat sa te legi de cineva - profesional sau personal - nu lasa garda jos de tot pana nu testezi asta. Spune-i NU la ceva important. Nu ma gandesc la un NU nejustificat si absurd, unul de dragul contrazicerii. Un NU raspicat, un NU care te doare si pe tine, un NU adevarat.

Ca sa il faci trebuie sa ai curaj sa infrunti riscul. Acest test nu poate fi sters sau re-luat. Este eliminatoriu. Definitiv. Vei deschide usa ta catre celalalt sau o vei zidi. Poate ca veti pastra o urma de politete, dar va veti citi in ochi cum stau lucrurile cu adevarat. Daca ai noroc - asa cum am avut eu azi - vei vedea toata amareala celuilalt. Iar amareala nu lasa loc mastilor. In schimb este un foarte bun balsam. 
Celalalt se racoreste si, daca te invinovateste pe tine, atunci esti salvat - nu mai trebuie sa te torturezi tu. Fiecare rupe puntea si merge acasa convins ca vinovatul este dincolo. Ati observat cum pentru NU trebuie sa fie totdeauna un vinovat, desi sunt doua litere care ar putea fi impartite echitabil?

Acceptare dulce...

In cele din urma mi-am verificat agenda neagra cu planuri si dorinte.
Si am deschis si blogul pe care vroiam sa il deschid, dar nu prea avea cine sa ma impinga - ba ca nu voi avea timp, ba ca eu si limba engleza ne-am cunoscut la desene animate...
http://smokedragon.wordpress.com/
Imi pare rau de blogger, dar wordpress-ul s-a potrivit mult mai bine cu ce-mi trebuia mie.
Am primit cadou si o cutiuta cu amintiri - sute de poze decupate din ultimii 3-4 ani. Si m-am apucat sa scriu, sa formatez, sa selectez.

Sunt cu adevarat fericita cand am de lucru. Cand pot sa imi bat capul cu ceva.Sunt plusuri si minusuri in tot "pachetul", dar asa suntem facuti.  As fi vrut insa ca lectia asta de acceptare a sinelui sa vina de mai multa vreme...poate in locului unei ora de trigonometrie...

azi e o zi care trece greu

Azi e o zi care trece greu. Undeva simt ca imi scapa sensul existentei mele. Stiu ca responsabilitatea e personala si nu poate veni nimeni sa iti "dea sens". Dar azi as fi acceptat usor sa nu am dreptate.
Simt ca undeva, mai la nord in fiinta mea, sunt niste defecte majore. Sap adanc tot felul de lucruri, dar sunt superficiala in profunzimea mea. Sunt lucruri care, dupa toate standardele, ar f trebuit sa lasa urme adanci. Si nu au lasat. Ma nedumereste si intristeaza constatarea asta.
Sunt oameni sau locuri care insumat n-au reprezentat nici 2 zile din viata mea. Cu toate astea stau cumva chiar in spatele constiintei mele, asa cum un vis de dimineata sta chiar in spatele pleoapelor, chiar si dupa ce ai decis ce este real si ce nu.
Simt ca undeva in fiinta mea este suficienta energie cat sa intorc lumea pe dos si s-o asez la loc...dar cumva imi lipseste catalizatorul, elementul care sa declanseze reactia si sa aprinda focul. Scanteia este acolo, dar tanjesc dupa valvataie. Sunt oare prea lenesa sa adun singura lemnele de foc?

Mai am o luna pana la 29 de ani. Azi m-a intrebat cineva ce vreau de ziua mea... Cum sa spun ca vreau tot felul de lucruri care nu se pot cumpara si care nu se pot cere...dar care pot sa vina...asa...pur si simplu. Ca o strangere de mana. Ca o atingere pe umar. Ca o privire care sa te imbratiseze. Vreau rostul acela de care nu-mi amintesc si pe care nu pot sa il uit.
Azi e o zi care trece greu....

Am inteles si mi-e ciuda

Am mai adaugat saptamana asta un motiv pentru care iubesc desenele animate.
Personajele negative sunt usor de recunoscut - o grimasa, un ranjet, o sclipire malefica si gata - stii exact cu cine ai de a face. La fel locurile in care nu trebuie sa intri: o usa care scartaie, o podea rupta, un croncanit si ar trebui sa iti fie clar ca trebuie sa faci stanga imprejur.
In viata reala nu-i chiar asa - stai si iti incalzesti mintea langa cineva si deodata...puff... apare grimasa. Clipesti nedumerit. Grimasa e tot acolo. Te pregatesti sa o iei la sanatoasa. Grimasa dispare si in loc apare ceva intre tristete si resemnare. Vrei sa intelegi si nu poti. Suntem asa cum suntem. Lumini si umbre. Mai luptam cu ceilalti, dar am cam pierdut batalia cu noi.

Omul acela, caruia nu ii plac pisicile, statea in stanga mea. Vroia un cappuccino si a renuntat...Alesese sa fie o zi "fara lapte, carne, oua". Vorbea despre cooperare, despre a face lucrurile mai bine. Iar bucata aceea din mine, care inca nu a invatat niste lectii importante, se entuziasma si deja vedea cum se schimba lumea...

Nu stiu ce am facut...am incercat sa dau filmul inapoi sa imi dau seama unde s-a produs fisura...dar n-am reusit.... deodata eram in mijlocul unei discutii despre sageti si cum poti sa tragi in pisici in asa fel incat sa ramana lipite de gard. Renunt. Mai iau o sorbitura de cappuccino cu mult lapte. Undeva am gresit, dar nu mai conteaza. Imi verific cu atentie mailurile pe telefonul mobil. Nu e nimic interesant acolo, dar e mai bine decat afara. Vine si nota... Un coleg ma duce spre fosta mea casa. Daca am fi intr-un desen animat, ar fi toamna, ar zbura frunzele uscate printre crengile uscate si ar ploua. O pisica tarcata trece in goana strada. Deja o vad intinsa pe asfalt, cu lumina din ochi stingandu-se incet. Imi infig mana in mana lui M.: "Te rog, te rog ia-o incet". Il stiu de cateva luni, dar nu am auzit niciodata timbrul acesta in vocea lui: "nu-ti face griji, am avut 13 ani un motan..." Pisica ajunge in siguranta pe partea cealalta. Cel putin in seara asta.
Am vazut pana acum zeci de pisici calcate. De fiecare data ma gandeam ca se intampla pentru ca sunt ele zbuciumate si blegute - trec in goana, iar soferii sunt si ei grabiti, neatenti si au viteza prea mare. Abia seara asta am inteles ca unii oameni ar putea sa evite...dar li se pare mai distractiv sa nu o faca. Si mi-e ciuda pe ei. Stiu ca e alegerea lor, dar oare n-ar putea sa incerce sa fie mai buni punand lapte in cafea si lasand celelalte vietati in pace?
Mi-e si mai ciudata si pe mine, ca inteleg...dar nu invat.

Exercitiu anti-rid: 16 lucruri

De fiecare data cand ma incearca prea tare sentimentul ca trece vremea, ca mi se intuneca privirea si ca imi pierd ochii de copil, fac urmatorul exercitiu: ma uit pe geam si enumar  in gand sau cu voce tare 16 de lucruri care m-au facut astazi sa zambesc. Trebuie sa fie neaparat de astazi, maine vedem noi ce mai aduce. Deci iata ce imi iese:
1. padurile de salcami in floare
2. sa cant impreuna cu pasarea colibri - ploaia care va veni
3. zgomotul ploii pe frunzele de tei din fata blocului
4. fontana di trevi - gandul ca a inceput sa isi faca din treaba. Incet si sigur lucrurile se aranjeaza.
5. mirosul gelului de dus - menta si cirese.
6. sa stau de una singura in prima mea casa.
7. spatiul pentru copii de la ikea - marea de bilute colorate. Maria imi propune sa-mi amenajez asa un colt de casa. Intr-o zi.
8. supa de ciuperci de la ikea :) - chiar grozava.
9. straturile pufoase de nori de la ploiesti
10. 'photos of the day' de la Radu - bine, erau de vineri, dar mi-au placut si azi...trebuie sa merg in Asia.
11. macii de pe marginea caii ferate; de fapt combinatiile de maci, cu lumanarele si niste flori albe pe care nu mai stiu cum le cheama.
12. baiatul care mi-a dat prioritate la usa de la gara.
13. macesii singuratici  de pe verdea margine de sant
14. norii de furtuna - cu o lumina de un albastru cenusiu care ma face sa ma simt foarte mica si fericita aici, dincolo de geam, singura in compartimentul meu care lipaie chiar acum prin ploaie si se indreapta foarte incet spre Brasov
15. primul bilet CFR cumparat de la automatul de bilete...
16. descoperirea unui editor gratuit pt video - online (http://www.jaycut.com/)... am invatat cateva chestii dragute de cand nu mai lucrez la o multinationala si trebuie sa ma descurc cu bugete mici. Do it yourself really works :)

Bun, 16 - aproape mi-a trecut durerea de cap. Ploaia s-a lipit in buline mici de geamul trenului. Cate un fulger subtire desface plafonul cenusiu. Mirosul de afara ma invioreaza. Pana una alta nici nu vreau sa stiu unde duce drumul si nici cand o sa ajung.

Prima zi de cirese

Primele cirese imi alunga in fiecare an orice urma de astenie de primavara sau de orice alt fel... Selectez cele mai frumoase perechi si mi le pun la urechi. Sunt prea incantata ca sa ma uit in jur... Norocul meu ca s-a intamplat sa fie azi, sambata, in Bucuresti...Bruma mea de imagine matura si responabila va mai rezista un pic in fata noilor mei colegi... Insa foarte putin...

 Primele cirese mi-au aparut in cale sub primii tei in floare. Ma intreb ce frumuseti imi mai rezerva anul acesta. Pana una alta as vrea sa o tin doar in cirese... Gata, am terminat de mancat si ultimul cercel...N-a mai ramas decat samburele rotunjor, gol si frumos. Oare asa se intampla si cu noi - rontaim incet toata carnea parfumata a timpului pana ajungem la miezul adevarat al lucrurilor? Am putea sa fim cirese sau trebuie sa fim altceva?

lista de 40

Mi-am verificat lista cu "de facut pana la 30 de ani". Stau bine, chiar invat lucrurile pe care le-am trecut acolo... Si intr-un moment de contemplare mi-am dat seama si ce trebuie sa pun pe lista de 40.
Ma tot intrebam de o vreme pe unde rataceste scopul acela mai mare decat mine, dar la care pot sa pun si eu o parte de suflet. Si nu stiu daca acest 40 a aparut ca jumatatea statistica a sperantei de viata, a comoditatii mele sau a admiratiei mele pentru 40-ul ca masura a oamenilor...Pana la 40 spuneau grecii ca oamenii isi arata masura - ce ai facut pana atunci arata cine esti. Poate imi place ideea de prag, desi cred ca devenim batrani si auto-suficienti doar cand alegem, cand ne multumim cu ce ni se serveste...
Cum spuneam - mi-am gasit obiectivul, hobbyul care imi va ocupa timpul liber. Sau poate m-a gasit el pe mine, caci uitandu-ma inapoi simt ca imi dadea tarcoale de ceva vreme.
Stiu ce carte trebuie sa scriu si voi avea nevoie probabil de 5 ani de documentare serioasa. Si bine ar fi de inca vreo 5 de experimentare.
Cum stiu ca am gasit ce trebuie? Simplu: nu ma inspaimanta gandul ca nu voi reusi, ca este prea mult sau prea putin sau cartea asta nu trebuie nimanui. Ma gandesc la ce am de facut, imi vin in minte intrebarile la care va trebui sa raspund si zambesc. Imi este extrem de limpede ca finalizarea depinde de o multime de factori pe care nu ii controlez. Poate nici nu o sa ajung la 35... Dar pot sa incep calatoria asta si sa ma bucur de ea. 
Si simt ca dupa multe dealuri si vai, am ajuns sa vad marea cea nesfarsita.
Am experimentat multe feluri de liniste, dar niciuna nu-i ca asta: linistea sufletului care si-a ales un rost.

Si totusi e adevarat

Degeaba avem atata loc in interiorul nostru, ca stam tot cu nasul lipit de geamul care da spre afara. Asa de usor ne este sa ii descriem, sa ii corectam sau sa ii invidiem pe cei de langa...Si abia apoi ne aducem aminte ca nici noi nu suntem chiar perfecti.
O fi asta rolul aproapelui - sa serveasca drept oglinda? Ne uitam la el si ne vedem pe noi - cum am fost, cum suntem, cum am fi putut sa fim. Sau cum nu vrem sa recunoastem ca suntem.
Ne bazam asa de mult pe ceilalti pentru a ne cunoaste... De asta fug pustnicii de oameni - ca sa nu-si tulbure oglinda sufletului si in ea sa gaseasca sclipirea primara. Cand te uiti pe geam, rareori vezi toate detaliile...

Citeam pe undeva ca nu exista decat doua mari intrebari pe lume: Cat de mult ma iubesti? si Cine-i sefu'? Mi s-a parut o buna expresie a celor doua mari dorinte umane: de dragoste si de putere...
Si totusi cred ca nu exista decat o singura mare dorinta, contorsionata de filtrele noastre interioare. Ne dorim foarte, foarte mult sa fim iubiti. Sa vina ceilalti la geamul nostru si sa ramana cu nasurile lipite acolo. Macar putin. Macar din cand in cand. Uneori ne hotaram sa fim dezamagiti si tragem oblonul...dar tot ne uitam printre stinghii: hai, oare chiar nu vine nimeni? ale cui sunt urmele astea?  

Se vorbeste de 2000 de ani despre asta si cred ca e adevarat - nu exista decat dragoste. Dar sub cate forme grozave si ingrozitoare...
Repet, cred ca e adevarat, cu o singura nota - subiectul principal nu e aproapele nostru. Nu prea are cum. El este doar oglinda, doar mijlocul prin care incercam sa ne descoperim, sa ne validam, sa ne iubim. Am invatat insa ca este urat sa te pui pe tine in centrul lumii si atunci pretindem ca este vorba de celalalt. Am auzit de curand, din nou, ca expresie suprema a dragostei pt celalalt, urmatoarea fraza: Nimeni nu te poate iubi asa de tare cum te iubesc eu...Off, oare despre cine este vorba in propozitia asta? In jurul cui se invarte lumea?

Ne uitam pe geamul nostru, in oglinda de langa si ne cautam cu infrigurare. Nu-i asa ca ai putea sa ma iubesti?
Nu-i deloc un lucru rau...doar ca prin geamuri si oglinzi este calea cea mai grea de a ajunge la tine...
Partea buna -  pana la urma sfarsesti prin a lipi in tine bucati din ceilalti si nu mai poti spune unde te sfarsesti tu si unde incepe celalalt. Si atunci iubesti pe de-antregul.  

Secundele de iluminare

Cred in mai putine lucruri decat as vrea...dar in top 10 am asta: exista cateva secunde magice cand poti sa vezi in adancul sufletului unui om. Si exista momente si mai misterioase cand oglinda lui este atat de clara incat te vezi si pe tine foarte limpede - exact asa cum te-a primit el acolo. Un gest, o privire, o atingere intamplatoare, un cuvant - si usa se deschide.  

Apoi apele se tulbura, esti in acelasi loc, inca ai zambetul pe buze...ochii vad ca mai inainte, dar inima simte altfel...

Azi am iesit pe camp si ma uitam pierduta la vreo 20 de stropi de ploaie cocotati pe un singur firicel de iarba...Si mi-am aduc aminte de M, un director de imagine pe care l-am intalnit la o filmare. Probabil ca in vreun an ceea ce ochii au vazut se va estompa - figura lui de barbat bine trecut un pic de 50 (desi avea peste 70 de ani), cheful de munca mai mare decat al oricarui tinerel de pe acolo sau multele aparate pe care le mangaia cu duiosie... Dar fiecare ploaie serioasa o sa imi aduca aminte de mana lui atingandu-ma usor pe spate si vocea lui soptita in timp ce ne uitam amandoi cu fata luminata la felul in care picaturile explodau si se contopeau intr-o donita: "You know, this happens in every mud hole in the world, with every rain".

Omul acesta, care trecuse prin Vietnam, care isi dorea sa isi termine ziua intr-un pahar de whiskey - ma vazuse contempland o mica minunatie si a simtit nevoia sa se apropie si sa imi zambeasca strengareste. Eram doar niste copii care exploreaza lumea ca si cum nu ne-am fi facut inca o parere, ca si cum nu am fi renuntat inca la maruntisurile gratuite pentru lucrurile care ni se servesc drept mari si importante si scumpe si demne de 30 de ani de rate... 

Apoi mai cred ca sunt oameni care se uita in ochii mei si stiu ce gandesc...sunt tot mai putini, dar inca este inspaimantator. Uneori ma retrag si ii iau in ras, ca sa ma apar, sa fiu sigura ca fortareata mea nu se clatina si oricum trebuie sa verific daca bat in retragere, daca intr-adevar vad sau doar ghicesc...
Si totusi uneori socotesc eu ca va trebui sa fac si lucruri infioratoare - daca as lasa usa deschisa pentru cateva secunde de transparenta totala, poate si celalalt va face la fel. Si vom fi fiecare mai bogati, mai buni, mai intelepti. Intrebarea este insa cui deschizi usa...mai exact: esti dispus sa pierzi?
Stau cu mana pe clanta si astept sa imi spuna sufletul, care stie mult mai multe decat ochii...

Sunt cel mai mare copil...

Sunt foarte fericita.
Mi-am gasit o minge mare si albastra, asa cum visam de multa vreme. Numai umflatul ei a luat vreo 15 minute - evident nu aveam ustensilele necesare... Acum troneaza in mijlocul camerei mele si la fiecare 5 minute ma mai dau o data pe ea.

 In paralel sunt extrem de incantata de Pledoaria pentru Albine de pe www.ted.com si ma gandesc cum sa fac sa plantez o bucatica de pajiste pe acoperisul blocului impreuna cu vreo 2-3 stupi de albine. Dennis vanEngelsdorp explica in pledoarie ca suferim de Maladia Deficitului de Natura si ar trebui sa incercam sa gasim cateva lucruri care sa readuca viata in viata noastra. Cu albinele si pajistile in loc de peluze tunse la 1 cm - ar fi un inceput. Poate acoperisul blocului e o idee prea indrazneata, insa poate reusesc la serviciu.
Gata - trebuie sa ma intorc la noua mea achizitie. Chiar esti mai bine-dispus daca faci un pic de exercitii fizice... eu cel putin sunt foarte fericita cu mingea mea albastra...

Caini si pisici

De cateva luni trec in fiecare dimineata printr-un parculet. Anotimpurile se schimba incet - ploaie, soare, zapada, copaci cu flori - insa un element ramane invariabil: aceiasi oameni care la ora 7 isi plimba aceeasi caini.Cei mari sunt grabiti si zmuncesc de zgarda boturile prea curioase care nu trebuie sa mearga la serviciu.

Toata literatura copilariei m-a invatat cat de loiali si iubitori sunt cainii. Dar stiu cel mai bine de la Lache - cel care ne-a asteptat in fiecare vacanta de vara, ne-a tinut minte vocile, ne-a dat laba si apoi a murit intr-o primavara, singur si batran intr-un colt de curte. Il vazusem cu cateva saptamani inainte - tremura si nu se mai putea ridica. Nici acum nu inteleg de ce nu am chemat un veterinar ca macar sa isi poata sprijini capul de mine. Speram sa se faca bine sau am facut ce era mai usor pentru mine? Ar fi trebuit sa fiu un prieten mai bun si nu am fost.
 Asa ca stiu cata admiratie merita un caine in comparatie cu cel aflat la celalalt capat al lesei. Asteapta, ling maina care ii bate, isi sprijina capul de genunchiul tau cand ceilalti prieteni te-au parasit, vin inapoi cu tine acasa chiar si daca nu ii lasi sa adulmece coltisoarele favorite, ii zmuncesti cand fac pipi si, in genere, ii folosesti ca sa te simti puternic si sa controlezi si tu pe cineva...

Dar intalnirile din parc incep sa ma faca sa ma intreb daca si rabdarea cainilor are o limita. Daca dragostea lor neconditionata este totusi conditionata sau poate vine mai degraba o lipsa de perspectiva sau de alegere...
Ma gandesc la soricarul care schimba priviri suparate cu un om gri, trecut de 50 de ani. Nu se iubesc. In gesturile lor nu e nici urma de duiosie. Au imbatranit impreuna si nu pot renunta unul la celalalt. Omul il zmunceste fara mila desi nu pare sa se grabeasca nicaieri. Cainele il urmeaza si apoi il vad cum se trage in alta directie. Fara scop pentru ca stie ca nu se poate. Dar poate vrea doar sa il faca pe om sa se intoarca si sa schimbe o privire intunecata, poate asa o sa inteleaga: imi esti urat, nici mie nu imi place de tine. De departe e usor sa crezi in iubire neconditionata. De aproape...de aproape se vad toate fisurile in fresca...Poate este mai usor pentru cainii care isi sterg rapid sectiuni de memorie si se concentraza doar pe ce pot da ei...Uneori insa si pentru ei exista oamenii prea greu de iubit...

Am o mare admiratie pentru caini, dar nu o sa pot sa fiu niciodata la fel de buna ca ei...


Din cand in cand imi iese in cale si cate o pisica - slaba si precauta, evita oamenii, iar eu evit sa le chem. Stim amandoua ca e mai bine sa se teama decat sa spere...Dragostea pisicilor vine incet si isi rezerva oricand dreptul de a pleca in lume - in lumea larga sau in lumea lor. Castigi incet in fiecare zi. Trebuie sa meriti, sa dai si sa construiesti. Cred ca de asta sunt mult mai putini iubitori de pisici. Oamenii au impresia ca dragostea celui de langa - odata aflat langa prin cine stie ce imprejurare - li se cuvine. Ei sunt in centrul universului si trebuie sa fie iubiti orice ar fi. Mai ales daca asigura conditiile de baza - dupa standardele lor: mancare, apa, 10 minute de plimbare si 10min de atentie impartita cu stirile de la TV. Poate pisicile nu sunt prea iubite pentru ca sunt atat de increzute si se considera egale. Trebuie sa fii vrednic de ele. Ca si noi, ele tin minte. Ca si noi stiu ca merita mai mult decat ce se poate da usor.

Despre lucruri inspaimantatoare

Sunt cateva lucruri banale si inspaimantatoare pentru mine.

Simtomele sunt aceleasi: mi se umezesc palmele, mi se face sete si trebuie sa inspir adanc. Nu dau inapoi...de afara trebuie sa se vada ca sunt viteaza, cu degetele infipte in coama situatiei.

Petrecerile sunt in fruntea listei. Prea mult fum, galagie si sentimentul ca vietile noastre se intersecteaza fara sa se atinga. Am imbatranit si m-am mai domesticit, dar inca am un motiv special pentru care ma asez in cel mai indepartat colt al mesei - astfel incat sa nu merite efortul ca cineva sa ajunga la mine.

Ma fac palida si zambesc in acelasi timp la intrebarea: "Dansezi?" Nu refuz niciodata, dar previn ca nu ma pricep. Iar in gandul meu spun ceva de genul - nu poti TU sa ma faci sa am atata incredere in mine si in tine astfel incat sa te las sa ma conduci. Si oricum chiar nu ma pricep.
Visez la dansuri aprinse si Al Pacino din Parfum de femeie. Stiu eu insa foarte bine unde se trage linia dintre realitate si inchipuire.

Dar la ultima nunta a trebuit sa imi aduc aminte ca totusi exista magie. Chiar si pentru o papadie tematoare ca mine. Ma pregateam sa merg spre casa cand se apropie de masa mea un domn trecut bine de 40. L-am vazut cu coada ochiului si mi s-a aprins alarma: nu la mine, nu la mine. Fetele de langa sunt grozave. NU LA MINEEE!!!

-"Dansati, va rog?"
Mai trebuie sa lucrez la puterea gandului. Treaba lui... el a vrut-o. "Pot sa incerc, dar nu ma pricep deloc!" Aplic urgent tactica de la scoala - pune asteptarile foarte jos si nu o sa dezamagesti.
Ma indrept spre ring zambind usor - noroc ca rochia e lunga....
Cand imi aseaz bratul pe bratul lui se intampla ceva ce nu era in program...Imi zambeste si el. Cu incredere si seninatate. Ma conduce cu o simpla incordare a bratului. Se misca usor sub mana mea si eu stiu cand trebuie sa merg inainte si cand inapoi. Ne ies chiar piruetele. Ma mai tine un dans. Ma incurajeaza cu blandete: "esti ca un fulg...mai dansam odata?" ceva din vocea lui - nu din cuvinte - imi stinge toate luminitele de alarma. Zambesc de-adevaratelea si cumva am senzatia de la patinaj - cand e suficient sa gandesti ce vrei si gheata te duce acolo.

Inca un dans. Si incep sa ma intreb daca, in genere, nu ma astept la prea mult de la mine. La urma urmei eu nu pot sa fac decat o parte din drum. Cealalta parte trebuie facuta de celalalt. Barbatul pe care imi sprijin mana nu stie nici cum ma chiama. Dar stie ce trebuie sa faca si ce pot eu sa fac. De aceea ii cedez controlul intr-o fractiune de secunda. Si alunecam din vis in vis. Eu cu ale mele, el cu ale lui. Fara sa le fi simtit, am crezut intotdeauna ca in viata exista acele momente de magie - cand oamenii fac ceva si, pentru cateva momente, nu mai sunt ei insisi, se ridica deasupra timpului pentru a obtine un strop din esenta lor de altadata. Dar credeam ca, cel putin in privinta dansului, nu o sa fiu niciodata pe lista.

Inca o melodie si, in drumul spre scaune, redevenim noi cei vechi. Eu - o fata cu cearcane, ochii aprinsi si o mie de ganduri zumzaitoare. El - un barbat mirosind a tutun, serios sub cei  45 sau poate 55 de ani, care imi multumeste, ma lasa la masa mea si apoi se indreapta spre ai lui.

Imi iau haina si ies sub cerul plin de stele. Sunt tot aceeasi, dar parca nu chiar. Inca mai e loc de vise si eu o sa imi fac partea mea. Si n-o sa-mi fac griji pentru partea care nu depinde de mine. Zborurile se fac cu doua aripi. Si daca sunt destul de tanara sa cred in magie, atunci am destul timp sa astept sa se intample.

Presimtiri

De cateva zile simt ca se apropie ceva. Nu stiu ce. Dar de bine. Intalnesc in fiecare seara pisici negre si galbene si albe. Iar dimineata lalele si copaci infloriti. Trebuie sa fie un semn...In buchetul meu de liliac am vazut azi imediat cateva stelute cu 5 petale si una cu 7.

7 nu am vazut niciodata. Vocea mea sarcastica imi spune - hmm mutatii genetice, radiatii.

Dar de dimineata am trecut printr-o discutie care mi-a adus aminte ca trebuie sa ma relaxez. Prea iau toate lucrurile in serios. Si atunci cand nu le iau, ma joc de-a luatul in serios. Doar ca sa nu imi pierd antrenamentul.

M-am hotarat sa mai las garda jos si sa astept si lucruri bune. Trimit la culcare vocea sarcastica. O sa ma plimb o vreme desculta si o sa imi mai notez niste semne bune.    

Barcelona...

Cel mai bun remediu pentru ploaia de afara este amintirea unei mini-vacante insorite:

Iata ce vad cand inchid ochii si ma gandesc la Barcelona:

1. parcul Guell

2. papagalul care manca flori roz

3. fatade, porti si burlane..

...in special inorogul...ca promisiunea unui vis ce va sa vina :)

"soneria" mea preferata ...

4. artistii strazii - spectacole intregi pentru cativa centi sau doar pentru un zambet

si publicul...

5. portocalii - desigur

6. omleta de dimineata - de inspiratie Gaudi.

7. strazile inguste

8. bisericile

9. portul

10. florile

11. lucrurile pe care le-am lasat pe data viitoare...


12. cei care au venit cu mine sau ar fi vrut sa vina...