Sentimentul de sudoku

M-a prins. L-am intalnit intr-un tren si m-a prins: sentimentul de sudoku. Stiti joculetul acela cu multe casute, unele predefinite, altele de completat, dar  in care fiecare cifra are locul ei?  Si daca ai gresit una, mai devreme sau mai tarziu jocul nu se poate termina? Trebuie sa te intorci, sa o iei de la capat pana cand bucatile in sfarsit se potrivesc.

Ma intreb daca si vietile noastre sunt la fel - o retea imensa de casute libere si ocupate in care toti punem cate ceva, stergem cate ceva.

In jocul-joc e simplu - ai cateva zeci de casute, pui numai tu lucruri, stergi sau completezi...Te poti antrena oricat, dar nu ajuta.

Jocul real e prea mare. Nu stii niciodata sigur daca ai facut ce trebuie, iar cronometrul se opreste fara de veste. Contribui, alegi, dar tabla nu e numai a ta. Ce se intampla daca nu pui ce trebuie? Oare ai gresit sau numai ti se pare? Hmm - mi se pare ca nu prea te pricepi...de cate vieti ai nevoie ca sa iti iasa bine?

Din fericire imediat dupa sentimentul de sudoku se trezeste vocea aceea interioara care stie. Nu stiu de unde - cred ca a citit prin niste carti - dar stie: "Oricat de rationala ai vrea sa te crezi, alegerile pe care le faci tin pe jumatate de noroc. Pentru tine ca si pentru toti ceilalti. Esentialul este invizibil pentru ochi"

Sentimentul de sudoku s-a cuibarit bine - poate ca era deja pe aici si nu am bagat eu de seama. Nu pleaca, dar nici nu se mai incrunta la mine. La urma urmei e mai interesant asa - jucam cat de bine putem si vedem ce mai urmeaza. Nu o sa stii niciodata sigur, dar o sa simti.