Traim de atata vreme in comunitate, dar pana la urma suntem tot singuri....
Secole de intelepciune se cristalizeaza in cuvinte care suna adevarat...dar degeaba. Le descoperim cu adevarat sensul doar dupa ce batem poteca noastra pana la ele.
Au venit niste zile mai furtunoase, dar - spre surprinderea mea - fruntea mi-a ramas senina. Mi-a revenit curiozitatea de a privi sufletul oamenilor de langa mine. Fara intristare sau etichete. Ma uit la ei si imi dau seama cat e de adevarat - in zilele frumoase e usor sa fii bun.
Stiam pe cineva de care nu m-as fi apropiat decat in caz de stricta necesitate si cu maxima detasare profesionala (cred ca asa se spune cand nu vrei sa ai de a face cu cineva, dar n-ai incotro). Ieri am desfiintat lista aceasta.
Trebuie sa fac mai multe exercitii de profunzime de gandire si toleranta. In general aveam o parere buna despre mine (bineinteles), dar de vreo cateva luni ma uit cu ochi mari si iau notite. Vorbesc mai putin. Mi se contureaza in minte cat de departe sunt de cine as vrea sa fiu. Sunt oameni care ii pot lua pe ceilalti asa cum sunt - cu albul, cu negrul lor si cu infinitele nunate de gri dintre extreme.
Apoi vine furtuna si vezi. Oamenii acestia au tonuri de gri. Se intampla ca umarul lor sa nu fie primitor cand a inceput sa le bata vantul. Descoperi ca deschid umbrela persoane pe care le tineai pe partea cealalta de strada.
Ma indrept cu resemnare spre concluzia: in vino veritas...daca nu esti bun si cand ti-e rau, atunci nu esti bun destul... Merit o palma peste ceafa. Imi dau seama de derapaj abia la jumatatea gandului. Cat pe ce sa ratez lectia adevarata si sa scot de la naftalina detasarea profesionala. Nu era vorba ca oamenii trebuie luati asa cum sunt? Uneori suntem adapost, alteori suntem furtuna. Bucati de puzzle. Cine are dreptul sa judece imaginea - ca suntem mai albi sau mai gri - dupa niste bucatele? Cine poate vedea imaginea toata?
Tin gura inchisa. Si ochii. Incerc sa vad cu sufletul. Mai am drum lung pana departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu