Moscova nu crede in lacrimi

In seara asta lumina din curte este impresurata de stropi mici, aproape solizi. Din ultimul bastion al Marelui Bec de la depozit izvoraste in jur o balta albicioasa. Lucrurile si-au pierdut conturul. Ai putea sa te afli oriunde. Acum la stanga pare sa se contureze zidul cel rosu de la Moscova. Ploua incet, de 3 zile. Fara dusmanie, asa...pur si simplu...si nu ma pot supara.

O femeie de undeva din Statele Unite, stabilita aici de cativa ani, ne arata orasul. A venit si n-a mai putut pleca. I s-a lipit sufletul de tara asta si de un om cu o dragoste pe jumatate impartasita. O iubeste cat sa nu o lase sa plece. Nu destul cat sa o ia aproape. Ea rade mult, dar numai cu buzele.

 Trecem rapid prin locurile turistice pentru ca suntem grabite sa ajungem spre colturile cu localnici. Mi se amesteca in minte biserica de turta dulce (recunosc, nu am putut sa iau niciodata in serios aceasta cladire emblematica), monumentul lui Lenin, restaurantul georgian, apoi ciocolata calda, untoasa si usor amaruie, sucul de merisor, clatitele cu sirop de artar -  in fine, o multime de lucruri mici, gustoase si nemaintalnite nici pana atunci, nici de atunci inainte.

Imi aduc aminte insa foarte bine drumul spre Universitatea Tehnica. Ne oprim undeva pe deal si o luam incet prin noapte. Orasul se intinde la picioarele noastre. Petele de intuneric se aduna in jurul punctelor de  lumina umeda.

Orasul te vrajeste fara sa poti spune de ce. Ti se strecoara in suflet si ramane acolo, fara sfiala, ca si cum ar fi ajuns acasa. Ne intoarcem pre masina. Doamna noastra si omul acela - niciodata al ei - merg unul langa altul. Ea a trecut de 40, el de 50...mai au niste lucruri inainte, dar azi nu par sa fie asa de multe. Nu isi vorbesc, insa umerii lor sunt aproape-aproape. Nu cauta sa se atinga. Se adapostesc unul la caldura celuilalt, ca si cum si-ar apropia mainile de foc. Mi se strange inima. Ploua incet, incet. Tristetile mari si vechi se opresc undeva in zona gatului. Moscova are dreptate, de ce sa crezi in lacrimi...lacrimile se duc su vin, nu-s pentru totdeauna. Las ploaia sa treaca prin mine.

In drum spre aeroport incepe sa ninga. Prima ninsoare de toamna. Ma intreb cum ar fi sa se opreasca totul pentru o vreme. Sa raman aici si sa vad daca exista un happy end sau macar un end. Avioanele rusesti insa  pleaca pe orice vreme. Povestea ramane cu doi oameni care s-au intalnit si au trait separat, unul langa celalalt.

Luminile  pistei sunt pe jumatate pierdute in umbrele ninsorii. 

Avionul se ridica lin, iar marginile realitatii se despletesc pe undeva, prin noapte. Poate cu adevarat nu au existat nici oamenii, nici ciocolata, nici siropul de artar. Poate doar turnul de control, ultimul bastion al luminii, sa fi existat cu adevarat. Cine stie, poate mai exista inca...

Ceata se da la o parte. Becul aduce curtea inapoi - curtea asta noua, cu flori, cu pomi care nu au legat inca rod,  cu alti oameni si cu alte povesti. Inca nu a venit iarna. E doar ploaia care treace si prin mine.