Despre lucruri inspaimantatoare

Sunt cateva lucruri banale si inspaimantatoare pentru mine.

Simtomele sunt aceleasi: mi se umezesc palmele, mi se face sete si trebuie sa inspir adanc. Nu dau inapoi...de afara trebuie sa se vada ca sunt viteaza, cu degetele infipte in coama situatiei.

Petrecerile sunt in fruntea listei. Prea mult fum, galagie si sentimentul ca vietile noastre se intersecteaza fara sa se atinga. Am imbatranit si m-am mai domesticit, dar inca am un motiv special pentru care ma asez in cel mai indepartat colt al mesei - astfel incat sa nu merite efortul ca cineva sa ajunga la mine.

Ma fac palida si zambesc in acelasi timp la intrebarea: "Dansezi?" Nu refuz niciodata, dar previn ca nu ma pricep. Iar in gandul meu spun ceva de genul - nu poti TU sa ma faci sa am atata incredere in mine si in tine astfel incat sa te las sa ma conduci. Si oricum chiar nu ma pricep.
Visez la dansuri aprinse si Al Pacino din Parfum de femeie. Stiu eu insa foarte bine unde se trage linia dintre realitate si inchipuire.

Dar la ultima nunta a trebuit sa imi aduc aminte ca totusi exista magie. Chiar si pentru o papadie tematoare ca mine. Ma pregateam sa merg spre casa cand se apropie de masa mea un domn trecut bine de 40. L-am vazut cu coada ochiului si mi s-a aprins alarma: nu la mine, nu la mine. Fetele de langa sunt grozave. NU LA MINEEE!!!

-"Dansati, va rog?"
Mai trebuie sa lucrez la puterea gandului. Treaba lui... el a vrut-o. "Pot sa incerc, dar nu ma pricep deloc!" Aplic urgent tactica de la scoala - pune asteptarile foarte jos si nu o sa dezamagesti.
Ma indrept spre ring zambind usor - noroc ca rochia e lunga....
Cand imi aseaz bratul pe bratul lui se intampla ceva ce nu era in program...Imi zambeste si el. Cu incredere si seninatate. Ma conduce cu o simpla incordare a bratului. Se misca usor sub mana mea si eu stiu cand trebuie sa merg inainte si cand inapoi. Ne ies chiar piruetele. Ma mai tine un dans. Ma incurajeaza cu blandete: "esti ca un fulg...mai dansam odata?" ceva din vocea lui - nu din cuvinte - imi stinge toate luminitele de alarma. Zambesc de-adevaratelea si cumva am senzatia de la patinaj - cand e suficient sa gandesti ce vrei si gheata te duce acolo.

Inca un dans. Si incep sa ma intreb daca, in genere, nu ma astept la prea mult de la mine. La urma urmei eu nu pot sa fac decat o parte din drum. Cealalta parte trebuie facuta de celalalt. Barbatul pe care imi sprijin mana nu stie nici cum ma chiama. Dar stie ce trebuie sa faca si ce pot eu sa fac. De aceea ii cedez controlul intr-o fractiune de secunda. Si alunecam din vis in vis. Eu cu ale mele, el cu ale lui. Fara sa le fi simtit, am crezut intotdeauna ca in viata exista acele momente de magie - cand oamenii fac ceva si, pentru cateva momente, nu mai sunt ei insisi, se ridica deasupra timpului pentru a obtine un strop din esenta lor de altadata. Dar credeam ca, cel putin in privinta dansului, nu o sa fiu niciodata pe lista.

Inca o melodie si, in drumul spre scaune, redevenim noi cei vechi. Eu - o fata cu cearcane, ochii aprinsi si o mie de ganduri zumzaitoare. El - un barbat mirosind a tutun, serios sub cei  45 sau poate 55 de ani, care imi multumeste, ma lasa la masa mea si apoi se indreapta spre ai lui.

Imi iau haina si ies sub cerul plin de stele. Sunt tot aceeasi, dar parca nu chiar. Inca mai e loc de vise si eu o sa imi fac partea mea. Si n-o sa-mi fac griji pentru partea care nu depinde de mine. Zborurile se fac cu doua aripi. Si daca sunt destul de tanara sa cred in magie, atunci am destul timp sa astept sa se intample.