Acum mai bine de un an mi-am propus explicit sa devin un om mai bun. Si nu s-a intamplat. Mi-am scris si mi-a subliniat in lista de lucruri personale: sa fiu un om mai bun, sa-i privesc pe ceilati cu mai mult ingaduinta, sa ma privesc pe mine cu ingaduinta, sa invat mai mult profesional si personal. Chiar imi aduc aminte ca am trecut toate astea pe agenda mea neagra, cu cea mai frumoasa caligrafie de care sunt in stare...
Si nu e vorba ca le-am scris si le-am lasat acolo. Din cand in cand m-am uitat la ele. Din cand in cand mi-am selectat cu grija actiunile, din cand in cand mi-am inghitit prima pornire si am cautat sa las sa treaca o noapte.
Dar zilele trecute mi-am dat seama ca nu sunt nici pe departe acolo unde mi-am propus sa fiu. Inca mai gresesc. Inca imi vine sa spun - my way or the highway...Inca as vrea sa am raspunsul gata inainte sa vina intrebarea si inca imi scade "respectul fata de sine" cand nu-i asa...
Mai rau insa decat toate - sau poate nu mai rau, ci sursa tuturor problemelor - este ca undeva, pe drum, mi-am pierdut increderea. Bineinteles ca nu din vina mea...la urma urmei este atat de usor sa-ti pierzi increderea. In toata aglomeratia asta de evenimente irelevante, o poti rataci asa cum ratacesti un bilet de autobuz. Oamenii nu sunt ceea ce credem noi ca ar putea fi si, bietii de ei, nu sunt nici ceea ce ar vrea ei sa fie. Joburile nu vin numai cu "provocari pozitive", vin si cu mici meschinarii. Sunt oameni care din cand in cand te imping inainte cu blandete (sau nu). Dar, culmea - aceeasi oameni nu stiu sa iti spuna "a fost bine" atunci cand ai avea nevoie sa auzi asta - indiferent daca e adevarat sau nu... Ar fi asa de simplu daca ar exista alb si negru fara nuante de gri la mijloc...chiar daca asta ar insemna ca si eu ar trebui sa ma aliez unei tabere. Macar locurile ne-ar fi foarte clare...
Cum spuneam - undeva in sirul intamplarilor am pierdut o intrebare fundamentala: De ce ma trezesc dimineata?
Pe undeva, in spatele gandurilor, inca exista sentimentul ca am drumul meu (eu si inca vreo cateva miliarde de oameni), ca sunt acum exact acolo unde trebuie sa fiu, ca pot schimba lumea si pot muta muntii...Doar ca am incetat sa ma mai intreb de ce si prin urmare nici nu mi-am mai gasit raspunsul. Am facut corect ce era de facut, am raspuns la mailuri, am decorat ppt-uri, am mai iesit cu prietenii, din cand in cand am vorbit cu insufletire...dar cumva asta nu-mi este de ajuns.
Si brusc mi-am dat seama cat de mare nevoie am sa cred in oamenii din fata mea si sa muncesc pentru un scop mai mare decat "cresteri cu doua cifre". Nu e ca si cum nu as fi stiut - internetul si cartile de management sunt pline de cuvinte pe tema asta. Problema este ca noi nu functionam pe baza de cuvinte si argumente. Pana cand nu vibreaza in noi sentimentul ca DA! ASA ESTE! cuvintele altora trec prin noi ca undele radio.
Si mi-am dat seama ca melancoliile mele sunt direct legate de momentele in care ceva sau cineva ma face sa imi aduc aminte - Te indrepti spre cine vrei sa fii? Faci ceva care conteaza?
Si atunci, ei bine atunci imi dau seama ca, oricat de mult mi-ar placea - nu ceilalti si nu contextele sunt de vina...
Si atunci ma stramb la mine si vocea mea interioara nu poate sa iti tina gura: Taaare mai esti papadie...ba ai prea multa incredere, ba prea putina, ba o iei foarte harnic intr-o directie fara sa te asiguri ca e si bine...mai avem de lucru. Nu prea a iesit azi, dar acesta nu-i un motiv sa nu iasa maine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu