Acum vreo 15 ani - uitandu-ma eu bine la mine am decis ca EU NU am centrul acela emotional 
care ii face pe oameni cand sa le iasa flacari pe urechi, cand inimioare pe ochi. Probabil e o deficienta, vreo boala incurabila de care voi muri foarte curand - dar clar, EU NU sunt ca ceilalti oameni. Nu e vorba ca as fi mai jos si in niciun caz mai sus - doar ca nu locuiesc pe aceeasi strada.... Si atunci hai sa fiu eu omul de care mi-ar placea. Voi cantari lucrurile logic, voi defini cat mai corect problemele, nu voi aplica judecati de valoare si, mai ales, nu ma voi avanta in emotii decat dupa ce ratiunea a spus "pare sa fie fie bine, dincolo de orice indoiala rezonabila".
care ii face pe oameni cand sa le iasa flacari pe urechi, cand inimioare pe ochi. Probabil e o deficienta, vreo boala incurabila de care voi muri foarte curand - dar clar, EU NU sunt ca ceilalti oameni. Nu e vorba ca as fi mai jos si in niciun caz mai sus - doar ca nu locuiesc pe aceeasi strada.... Si atunci hai sa fiu eu omul de care mi-ar placea. Voi cantari lucrurile logic, voi defini cat mai corect problemele, nu voi aplica judecati de valoare si, mai ales, nu ma voi avanta in emotii decat dupa ce ratiunea a spus "pare sa fie fie bine, dincolo de orice indoiala rezonabila". Vazusem eu ce fac emotiile din oameni - mai ales la televizor si din carti - ca viata reala nu e asa de bogata in experiente/ secunda - si m-am hotarat sa intru in grupul de oameni rationali. In carne si oase nu intalnisem pe nimeni inca din specia asta, dar citisem ca exista. Si in carti aveam cea mai mare incredere.
Chiar daca nu sunt cea mai perseverenta persoana pe care o cunosc, de decizia asta m-am tinut cu pumnii foarte stransi. Cumva s-au aliniat planetele si am ajuns sa fac si o scoala care m-a format in asa fel incat sa fiu si mai atenta la structura oamenilor. Si am vazut eu ca e bine sa fii un om rational.
Cred ca mi-au trebuit vreo 10 ani pana sa ma dumiresc ca e posibil ca lucrurile sa fie corecte teoretic, dar cumva-cumva sa nu se lege. De ce? N-as sti sa zic. Dar cred ca asa circula micile revelatii prin lume: ca fulgii de papadie - minuscule, de obicei fara sa te atinga, de nu se stie de unde si incotro. Doar ca uneori iti capteaza privirea. Numai 2 secunde nu te uiti la drum si dintr-odata desi teoretic nimic nu s-a schimbat - parca nu mai esti nici unde-ai fost si nici ce credeai ca esti...Aseara - o noua mini-revelatie. Momentul - cel mai putin probabil - la o cina cu multi baieti si putine fete... Spre miezul noptii, afara incepe sa ploua ca-n luna lui marte'. E frig, dar nu rezist si ies la o plimbare cu o draga prietena. Ma cunoaste de mult... Ma intreaba cu ochi jucausi - Ei, trece vreunul de 0 sau sunt toti cu minus multe puncte? Incepem sa radem.
Acum ceva vreme i-am desfasurat in gluma - grila mea de evaluat baietii si, in acelasi timp, motivul pentru care la 60 de ani voi fi foarte ocupata cu ingrijirea unui adapost pentru pisici si nu cu excursii cu rulota. Grila suna asa: casatorit: minus 2000 de puncte, remarci misogine: minus 200 de puncte, remarci narcisiste: minus 200 de puncte, ii sare mustarul usor: minus 500 de puncte, buze subtiri: minus 500 de puncte etc. Iar pe partea cealalta: priveste in ochi: + 300 de puncte, chiar asculta si nu asteapta sa taci ca sa vorbeasca el + 300, voce calda: + 200 de puncte, povesteste cu umor: + 500 de puncte, poate sa lege 3 fraze in care nu e vorba de fotbal: + 200 de puncte, intelege ce vreau sa zic atunci cand nici eu n-am inteles +1000 de puncte etc. etc. etc.
Si cand m-a intrebat, mi s-a aprins un ledulet: la ce m-am gandit prima oara cand am intrat in sala? Bine, a 2a oara, ca primul gand a fost: "Ce anume caut eu aici????"
Dar al doilea a fost - Ia sa vedem: niste ochi calzi; un domn care vorbeste foooarte tare, ce bine ca stai in celalalt capat de sala; nu te mai uita la fusta mea; omul acesta sigur si-ar dori sa fie in alta parte; doamna aceasta are un zambet foarte bland, gata.
In tot drumul de 30'' de la usa pana la masa decizia a fost deja luata. Fara puncte, fara criterii rationale.
Si atunci mi s-a fixat gandul care imi dadea tarcoale de mai demult: stii, ai facut atata drum doar ca sa intelegi ca esti ca toti ceilalti oameni. Iei decizii emotionale intr-o secunda, iar apoi construiesti frumusete de justificare rationala care sa sprijine decizia.
Incep sa rad si prietena mea nu stie de ce. Constatarea a venit ca o eliberare. Exista ceva dincolo de noi, in felul in care e tesuta lumea asta, in felul in care un atom se leaga de altul - ceva care ne sopteste stai sau mergi. Suntem datori sa ne punem intrebari, sa cautam raspunsuri, si - in unele ocazii - sa acceptam lucrurile asa cum sunt.
De exemplu cum sa explici ca sunt in acelasi timp vesela si visatoare cand ploua? As sta la geam toata ziua sau m-as plimba cu sau fara umbrela. Nu e nimic rational in asta. Am inceput sa ma vindec de ratiune ca sursa primara a deciziilor. Poate de acum o voi folosi mai mult in scopuri pasnice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu