Traiesti in lumea ta si ai o imaginatie prea bogata ca sa fii vreodata fericita.
Am auzit asta de cateva ori in viata – in cuvinte spuse mai dulce sau mai amarui. Desigur am zambit neincrezatoare de fiecare data. Imi lipsesc multe calitati, dar ma consolez ca imaginatia mea este motorul cel mai puternic al multumirii si energiei mele. Nu imi aduce totdeauna lucruri bune, dar hei - de lucruri bune ai nevoie cand ai iesit la pensie! Pana atunci – da-i si lupta si cauta un vis, mai fa-ti niste julituri in aleargare, incalzeste-te la lumina unor oameni care sa iti insenineze fruntea si pe care si tu, la randul tau - sa ii inseninezi, gaseste acel ceva pentru care merita sa traiesti, pentru care ar merita sa mori...Multe lucruri de facut pana la pensie – care m-am hotarat – va fi pentru mine in jurul varstei de 120 de ani. Plus/minus cateva luni. Cifrele exacte nu mi-au placut niciodata.
Partea proasta este ca s-ar putea sa n-avem dreptate, eu si zambetul meu neincrezator. Mi-am dat seama de asta ieri – cand m-am pierdut pentru cateva ore in personajele lui Tolstoi. Si mi-am adus aminte de vremurile cand eram mult mai tanara si mai harnica decat acum si stateam pana la 2-3 dimineata ca sa termin cate o carte. Scriitorii rusi erau in fruntea listei mele.
Desigur zapacita si repezita cum sunt, nu mi-a ramas mare lucru in minte din ce citeam. Sau cel putin asa am crezut pana ieri, cand am avut o revelatie cumplita: personajele acelea mistuite de ganduri, in cautarea lui Dumnezeu, torturate de setea de a intelege ce ii mana pe oameni in razboi, in pace, in dragoste, oameni care se inversuneaza ani intregi ca apoi sa ierte intr-o clipa, oameni care pacatuiesc si apoi se intorc smeriti catre Dumnezeu si catre semenii lor...ei bine personajele acelea exista in tiparele si asteptarile pe care mi le-am facut in mintea mea. Daca ai simti ca exista un astfel de om - cum ai putea sa faci altfel decat sa ratacesti in speranta ca, intr-o zi, veti putea sa mergeti umar la umar, pe acelasi drum? Cum ai putea ?
Si apoi vine glasul ratiunii care spune: Stii, oamenii aceia nu exista... franturi exista in fiecare, scriitorul le-a pus la un loc pentru a scoate un caracter extraordinar din zeci de oameni obisnuiti. Atentie la confuzii... se numeste "fictiune" dintr-un motiv evident... Tu esti chiar papadie ?!?
Apoi intervine vocea cealalta, cea pe care am inceput sa o ascult:
1. Daca nu ar fi, nu s-ar povesti. Exista legaturi pe care ochii nu le pot vedea, iar universul lucreaza pe cai ciudate (daaa, stiu, nu e prea original - dar poate pt ca acesta e un sentiment general uman).
2. Nu toti oamenii au aceleasi drumuri, avem dreptul sa fim fericiti in moduri diferite.
3. Soarta se intelege cand privesti inapoi, nu cand te uiti inainte. O sa intelegi cand iesi la pensie. La 120.
Recunosc ca este posibil sa am o imaginatie cam prea bogata. Vad lucruri dincolo de cortina si nu am totdeauna dreptate. As renunta, insa uneori am...Victoriile, chiar si rare, te fac sa mergi inainte.
Dincolo de framantari, in mod paradoxal imaginatia e si sursa pentru linistea mea interioara – personajele mele mistuite de neincredere si cautare isi gaseau menirea; zbucimul lor era mare si pentru ca nu citiseara cartea pana la final. Ele nu stiau, dar eu stiu – daca nu renuntam la intrebari, la cautari, raspunsurile incep sa vina.
Poate ca nu am dreptate, dar cum avem dreptul sa alegem in ce ne investim zilele, atunci eu aleg sa cred:
Singurul lucru pentru care merita cu adevarat sa traiesti in lumea reala este un vis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu