Sufletele n-au usi

In ultima vreme petrec foarte mult timp cu mine insami. Nu stiu de unde, dar ma ivesc deodata si incep sa stau de vorba cu mine. Dimineata nu ma dau trezita - tot mai aman 10 minute si inca 10 pentru ca mai am ceva sa imi spun, pe jumatate agatata de un vis confectionat. Imi pun alarma cu 20 de minute mai devreme numai ca sa am timp pentru asta.

Nici macar in timpul zilei nu ma las in pace. In mijlocul unei discutii aprinse si previzibile ma rapesc si ma retrag undeva la vedere. Cred ca sufar de sindromul atentiei deficitare...

Era o vreme cand aveam foarte multa rabdare cu ceilalti si cu mine. Acum imi zvacneste stomacul de fiecare data cand vad ca cineva nu asculta, ca nici macar nu face efortul sa inteleaga si alt punct de vedere decat al lui. Nici macar nu trebuie sa fiu implicata. Ma infierbanta actul in sine. Probabil e criza de la jumatea vietii. Aud tot mai des cuvantul acesta... si m-am molipsit inainte de vreme. Eu sunt foarte sensibila la cuvinte si ma imbolnavesc usor de la ele. La fel cum unii oameni fac febra de la inghetata, eu fac febra de la vorbe aruncate, ratacite sau tintite.

Dar cel mai tare ma surpinde la mine cat de repede renunt acum la investitia in oameni. Nu ma asculti? Nu-ti pasa? Ehe - ia uite ce drum frumos am in fata. Ziua buna!

Era o vreme cand, in mijlocul unei febre, ma chemam la o lunga discutie despre abordarea problemei, despre strategii, despre ce-am facut eu gresit. Acum nu - descui usa, astept si numar: 1,2 si la 3 scot stampila si intrebarea: mai merita investita? Da sau Nu. Fara nicio nuanta de gri. In 2 zile am pus deja vreo 3 stampile de Nu. Sunt foarte eficienta. Ma intristeaza gandul acesta.

Dar sunt oameni care sunt deja inauntru fara sa imi aduc aminte sa fi deschis usa. Poate ca au fost de la inceputuri dar s-au confundat putin cu peretii pana cand au simtit si ei nevoia sa intre in vorba. Ei au trecut fara intrebari si la ei nu se aude bataia niciunui numar. Nu stiu care este explicatia. Poate ca, de fapt, nu dobandim nimic in viata asta in afara de ce avem deja. Ramanem la fel si avem langa noi aceeasi oameni. Doar ca uneori stau cuminti in cate un colt pana cand le vine vremea sa insemne ceva. Poate ca usa e o iluzie si sufletele au doar unghere intunecate si pereti transparenti. De asta uneori avem impresia ca oamenii "de dincolo" sunt pe langa noi. Ne citim uneori de pe buze si asa prelungim iluzia. Numai dupa 1,2,3 ne dam seama de perete. Si atunci inchidem ochii care ne incurca si mergem pe pipaite, pana dam de cineva. Pentru inceput de noi insine.