M-am hotarat sa fiu deprimata si sa nu imi mai revin. Sunt mult mai fericita cand nu imi place nimic. Nu vreau sa mai cred in povesti, in zane si in binele din noi si de dincolo de noi. Vreau sa ridic multi pereti si nu vreau sa vorbesc cu nimeni.
Cuvintele astea - ce pierdere de vreme...Cand spunem ceva, nu spunem ce gandim. Si chiar daca incercam, ceilalti ne iau cuvintele si ni le trimit inapoi rasucite. Le luam si, cu mila, incercam sa le netezim frumos. Dar operatiunea e dureroasa si simtim cum toate cutele lor se muta in jurul ochilor sau se scurg pe obraz si ne trag colturile buzelor tot mai jos.
Veneam la Brasov saptamana trecuta. Cu trenul. In ciuda celor 4-5h de care are nevoie CFR-ul pentru a duce 6 vagoane pe o distanta de 160km, inca imi mai place... Primele mele amintiri sunt legate de compartimenete si trenuri. Ascultam oamenii, umpleam spatiile goale din povestile lor si ma uitam dupa pisici prin curti. Dar nu ma intristam niciodata...
Ultimii mei colegi de compartiment au avut o discutie foarte aprinsa despre ce natie frumoasa si neapreciata suntem noi. Cat de multe lucruri bune am facut, ce oameni grozavi avem noi in istorie si cat de rai sunt "ceilalti". Vorbesc despre lideri carismatici. Eu ma uit pe geam. Si sunt de acord cu ei - am fost buni, frumosi, viteji si destepti pe alocuri. Inca mai suntem.
Dar sunt doua lucruri pe care nu le inteleg...
1) de ce nu putem sa ne simtim buni si frumosi decat daca ceilalti sunt urati si rai? Nici in viata personala, nici in istorie nu traim decat din comparatii antitetice, ca si cum n-am impartasi aceeasi soarta cu oamenii de langa noi.
2) de ce cheltuim atata energie ca sa dezgropam trecutul, sa lustruim si sa facem peste tot santuri arheologice? Nu poti sa construiesti nimic pe santuri si apoi, daca te uiti doar in spate cum poti sa mergi hotarat inainte?
Vreau un lider carismatic care nu are nevoie sa dovedeasca nimanui cine a fost strabunicul lui. Nu ar avea nevoie pentru ca stie. Si pentru ca rolul lui este sa-l construiasca pe "astazi" si pe "maine".
Dar nu am niciun Cezar caruia sa ii inchin energia mea. Nici un scop nobil care sa merite tot, pana la ultima suflare. Si atunci ma uit pe geam si tac. Stiu ca nu am nicio liniuta in plus fata de colegii mei de compartiment. Doar cateva in minus.
Asta a fost saptamana trecuta. Aproape imi trecuse cand am mai primit una dupa ceafa. De atata vreme ne tinem de vorbe, ne uitam unii in ochii altora si tot n-am invatat nimic. Daca cineva ne zambeste, atunci e slab. Daca spune ca nu ii place ce ne place noua, atunci e urat si nu il duce mintea.
M-am saturat. Am prea multe defecte de fabricatie si vreau ziduri. Multe. Vreau sa fiu foarte serioasa si sa nu imi mai pese.
Ma uit la materialele din care vreau sa construiesc. Si incep sa ma gandesc ca zidurilor le-ar sta bine cu niste buburuze. Si un pic de verde. Nici macar sa fiu deprimata cum trebuie nu sunt in stare...
uneori liderii pe care ii cautam sunt mult mai aproape decat credeam....energia merita indreptata spre ceea ce credem cu adevarat si ceva frumos va lua forma...cu sau fara lider....sau poate cu acel lider care e mult mai aproape....
RăspundețiȘtergeredaca sunt buburuze e bine....au si ele puteri nebanuite si vor darama zidurile - caramida cu caramida le va imprastia si le vor transforma in floricele parfumate in jurul unor suflete frumoase