Urmaream zilele trecute o stire despre o femeie din Afganistan. Nasul si urechile ii fusesera taiate pentru ca fugise din casa sotului ei. Apoi fusese lasata sa moara in munti... Suntem peste 6 miliarde de oameni, cu mii de culturi si feluri de a vedea lumea. Practicile noastre sunt puzzelluri de lumini si umbre, la fel ca noi insine. Dar oricat de bine ai gandi despre tine, cine iti da dreptul sa faci asta unui alt om? Ce te face pe tine stapan, judecator si calau al unui seaman? Oare nu putem fi puternici decat inlantuind pe altul? Oare legatura consimtita, acceptata de buna voie nu da o mai mare stima de sine....sa stii ca ceilalti te accepta nu de frica, nu din conformism, ci pentru bucuria de a te avea aproape?
Si atunci mi-am dat seama cat de libera sunt. Avem fiecare funiile noastre - stiute si nestiute, dar viata mea cel putin nu pare a merge in sensul opus vointei mele. Si daca as avea - asa cum imi spunea in tren cineva - libertatea cainelui legat de caruta, tot nu pot scapa de sentimentul ca sunt norocoasa.
E drept ca uneori imi fortez funia si ma pornesc la lucruri mai mari decat ar trebui. Cum am facut astazi pe partie cand, pentru placerea de a urca un teleschiul, am ajuns in varful unui deal care clar nu era de mine decat pe jos...Ca totdeauna insa imi redescopar norocul la oameni si se gaseste o mana care sa ma sprijine, o voce care sa ma incurajeze. Si viata merge inainte. Sau la vale, dupa caz.
Vreo cateva vanatai bine plasate o sa imi aduca aminte ca ai nevoie macar de niste cioturi de aripioare inainte sa te avanti. Daca nu s-a prins altceva de mine, cel putin mi-am apreciat mult mai mult posibilitatile de a merge inainte sau inapoi dupa bunul meu plac.
M-am intors pe partia mea unde eram cel mai mare si cel mai fericit copil. Curbele ieseau fara sa ma gandesc 2 minute la ele, platoul Bucegilor sclipea ademenitor iar eu ma intrebam ce ne mana tot mai sus, mai sus, cand viata pe partia de copii este asa de frumoasa... Aici oamenii nu au tehnici perfecte, sunt mai atenti la ei si mai putin la ceilalti. Competitia nu e decat cu sinele, daca este competitie. Poate de aceea isi zambesc mai mult de incurajare.
Si iata cum intre o urcare pe propriile picioare si o coborare lina, mai toate ingrijorarile mele de om mare au inceput sa se topeasca sub soarele de martie. Exista dureri atat de mari de lume si munti atat de frumosi. Uneori uit, dar printr-un mare noroc m-am nascut in partea cu munti. Probabil am facut si ceva bun intr-o viata anterioara. O sa fiu recunoscatoare si o sa ma mai bucur o vreme de partia de copii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu