miercuri, 31 martie 2010

la usile copilariei

Ma plimb prin curtea bunicilor si toate lucrurile care mai sunt, mi-au ramas mici. Gradina nu ma mai incape...odata era cat o imparatie si nu imi ajungea toata vara pentru cocotat in toti visinii si pentru cercetat fiecare cotlon. Acum se termina din 20 de pasi... Dealul de sanie era cat un munte, acum e la fel de lasat de umeri ca bunicu'...

Cainele ma latra. Nu ma cunoaste. Si nici eu nu stiu ce cauta el in locul lui Lache...Apoi imi aduc aminte ca Lache al nostru a murit de batranete acum cativa ani. Singur. Vacantele noastre mari s-au terminat, am inceput sa lucram, in concedii ne-am dus pe alte meleaguri si n-am mai venit... Doar pisica m-a privit precaut, apoi s-a lasat mangaiata...Toarce si are flori. Imi retrag mana si ma gandesc la Tanu - cel mai portocaliu si alintat motan, care suporta orice numai sa il lasam cu noi pe cuptor... A mancat intr-o zi ceva, a venit sa ceara lapte, apoi s-a retras in spatele casei, sa nu-l vedem ca se duce.

Tristetea nu-i ca am crescut si nu mai suntem copii. Ne pastram un licar in coltul ochilor atat cat alegem sa o facem. Tristetea mare e ca avem voie sa ne intoarcem in locurile copilariei. Tristetea este ca usile nu se inchid definitiv in urma noastra cand se termina vacanta de vara. Tristetea este ca ne amagim cu intoarcerile. Din copilarie ne raman doar lucrurile care se vad cand inchidem ochii. 

Un comentariu: