la usile copilariei

Ma plimb prin curtea bunicilor si toate lucrurile care mai sunt, mi-au ramas mici. Gradina nu ma mai incape...odata era cat o imparatie si nu imi ajungea toata vara pentru cocotat in toti visinii si pentru cercetat fiecare cotlon. Acum se termina din 20 de pasi... Dealul de sanie era cat un munte, acum e la fel de lasat de umeri ca bunicu'...

Cainele ma latra. Nu ma cunoaste. Si nici eu nu stiu ce cauta el in locul lui Lache...Apoi imi aduc aminte ca Lache al nostru a murit de batranete acum cativa ani. Singur. Vacantele noastre mari s-au terminat, am inceput sa lucram, in concedii ne-am dus pe alte meleaguri si n-am mai venit... Doar pisica m-a privit precaut, apoi s-a lasat mangaiata...Toarce si are flori. Imi retrag mana si ma gandesc la Tanu - cel mai portocaliu si alintat motan, care suporta orice numai sa il lasam cu noi pe cuptor... A mancat intr-o zi ceva, a venit sa ceara lapte, apoi s-a retras in spatele casei, sa nu-l vedem ca se duce.

Tristetea nu-i ca am crescut si nu mai suntem copii. Ne pastram un licar in coltul ochilor atat cat alegem sa o facem. Tristetea mare e ca avem voie sa ne intoarcem in locurile copilariei. Tristetea este ca usile nu se inchid definitiv in urma noastra cand se termina vacanta de vara. Tristetea este ca ne amagim cu intoarcerile. Din copilarie ne raman doar lucrurile care se vad cand inchidem ochii. 

Aproape, dar nu chiar...

Sunt un om cu foarte multe motive de fericire. 

Si imi mai lipseste doar putin pentru un cer albastru absolut...ma dor insa lucrurile marunte. Ma dor oamenii care nu inteleg si nu vor sa inteleaga decat din locul in care stau ei. Ma dor oamenii care iti trag presul de sub picioare tocmai cand incepi sa ai incredere in ei. Si stiu ca oricum am intoarce-o, reponsabilitatea este personala.

Am stabilit deja ca lumea se imparte in bocanci si buburuze. Dar lucrurile sunt complet date peste cap - unii se metamorfozeaza mereu - ba sunt buburuze, ba sunt bocanci. Imi plac bocancii bocanci. Au tot respectul meu pentru consistenta. Eu nu pot sa fiu nici constant fericita nici constant bocanc. Vine peste mine un copac cu flori sau o ploaie in luna lui marte si lumea mi se pare verde din nou...

Invat putin si greu. Seara ma hotarasc sa fiu mai darza, mai responsabila, mai insensibila. Dar dimineata, in oglinda, ma regasesc tot pe mine. Zambesc si imi zic - hai ca esti draguta si asa... Visez lucruri care n-au fost si n-o sa fie...Si cred ca sunt fericita in inconstanta si melancolia mea. Doar ca nu imi dau seama...

Confirmare

Azi nu mi-a iesit in cale nicio pisica. Nu mi-am dat seama decat seara tarziu. Daca ar fi iesit, mi s-ar fi infirmat ipoteza de ieri.

Asa ca am ajuns cu numaratoarea cealalta la 3. Si m-am hotarat sa am mai mare grija de mine si sa ma intorc la lista de anul nou: sa invat mai mult, sa tac mai mult si sa ridic ochii spre stele numai cand stau bine jos.

Bune si zilele fara pisici la ceva.

Semn bun

Iubesc pisicile. Mici, mari, tarcate, cu flori, negre, gri, ascutite, grasute - nu conteaza. Mi-s dragi toate. Ma uit la ele ca la primele flori de primavara. Cu uimire si neincredere. Nu indraznesc insa mai niciodata sa fac primul pas sau sa le chem. Mi-e teama sa nu se dizolve la atingerea mea.

Toate locurile pe unde am fost si m-am intalnit cu pisici, au intrat cumva, aparent din alte motive, pe lista mea de favorite: Istanbul, Thassos, Sicilia, Roma, Praga. Oriunde am gasit pisici, le-am adunat in poze. Dar e adevarat...si cele mai mari sentimente de vinovatie le am tot fata de niste pisici din trecutul meu...intr-o zi va trebui sa ma rascumpar. Cumva. Chiar daca va fi pentru mine si nu pentru ele.

Pana atunci zambesc din toata inima cand le vad. Si toata ziua imi merge bine. Chiar si in zilele cu multi nori. Azi de exemplu am vazut una stand gramajoara in varful unui gard. Ce cauta acolo numai ea stie. Clar sunt foarte misterioase pisicile care mi se arata.

O sa incep sa tin un jurnal pentru pisici - le voi nota cu atentie, ca la statia meteo, sa vad ce fenomene prevestesc...Sunt sigura ca trebuie sa existe o conexiune. Trebuie doar sa adun mai multe date si ma uit cu atentie in jur pentru toate semnele bune. Albe, negre, cu pete sau cu dungi.

Nu am chef azi...

Dor de duca...iar. Sau poate doar astenie de primavara. Cert este ca am sentimentul acela care nu-mi place. Acela cand nu mai am chef de nimic. Cand simt ca toate's degeaba. Sunt ca un prosop stors, sucit si uitat neintins, undeva la umbra, la doi pasi de funia insorita. Trecem printr-o groaza de lucruri doar pentru a ne intoarce cam in acelasi loc. Nici mai intelepti, nici mai frumosi...doar ceva mai ridati si mai tristi.

Incerc sa ma analizez si sa imi dau seama de la ce mi se trage si mi-am facut o lista cu 3 lucrurile care imi epuizeaza energia:

1. sa cer ceva oamenilor care au impresia ca pamanul se invarte in jurul lor. Oare daca sunt asa de importanti nu ar putea sa o dovedeasca altfel? De exemplu facand ceva repede si bine?

2. complexele de superioritate - de acord, nu suntem la fel de frumosi, destepti, dotati etc. Nu suntem egali in nimic. Dar de ce unii tin sa iti arate ca ei sunt mult, mult mai sus decat tine? N-ar putea sa se bucure de priveliste si sa isi tina concluziile pentru ei?

3. apele tulburi - daca vrei sa faci ceva sau te temi rau de tot de ceva, de ce nu spui deschis? La ce bun sa amani, sa eviti confruntarile sau sa stai imbufnat. Spune ce ai de spus si mergi mai departe...

In ultima vreme imi aduc aminte tot mai des de Micul Print. Oare vazuti de aproape chiar putem fi descrisi in functie de o singura trasatura? Incep sa ma tem ca da. Imi aduc aminte bine ca am vazut cativa vanitosi, cativa imparati, niste contabili foarte seriosi si multi, multi lampagii. Oare eu ce sunt? Nu stiu. Sunt prea aproape sa imi dau seama. Dar sigur nu imi place cand sunt prosop. Trebuie sa imi revizuiesc atitudinea...si ma enerveaza dezordinea de la mine. Nu imi gasesc certificatul de garantie si se pare ca fara el nu ma pot schimba cu altceva. Ceva mult mai frumos si mai inalt. De exemplu o floarea soarelui.

Partia de copii

Sunt cel mai norocos om pe care il cunosc. Nu e prima oare cand ma gandesc la asta, dar de doua zile analizez in detaliu problema si toate faptele confirma.

Urmaream zilele trecute o stire despre o femeie din Afganistan. Nasul si urechile ii fusesera taiate pentru ca fugise din casa sotului ei. Apoi fusese lasata sa moara in munti... Suntem peste 6 miliarde de oameni, cu mii de culturi si feluri de a vedea lumea. Practicile noastre sunt puzzelluri de lumini si umbre, la fel ca noi insine. Dar oricat de bine ai gandi despre tine, cine iti da dreptul sa faci asta unui alt om? Ce te face pe tine stapan, judecator si calau al unui seaman? Oare nu putem fi puternici decat inlantuind pe altul? Oare legatura consimtita, acceptata de buna voie nu da o mai mare stima de sine....sa stii ca ceilalti te accepta nu de frica, nu din conformism, ci pentru bucuria de a te avea aproape?

Si atunci mi-am dat seama cat de libera sunt. Avem fiecare funiile noastre - stiute si nestiute, dar viata mea cel putin nu pare a merge in sensul opus vointei mele. Si daca as avea - asa cum imi spunea in tren cineva - libertatea cainelui legat de caruta, tot nu pot scapa de sentimentul ca sunt norocoasa.

E drept ca uneori imi fortez funia si ma pornesc la lucruri mai mari decat ar trebui. Cum am facut astazi pe partie cand, pentru placerea de a urca un teleschiul, am ajuns in varful unui deal care clar nu era de mine decat pe jos...Ca totdeauna insa imi redescopar norocul la oameni si se gaseste o mana care sa ma sprijine, o voce care sa ma incurajeze. Si viata merge inainte. Sau la vale, dupa caz.

Vreo cateva vanatai bine plasate o sa imi aduca aminte ca ai nevoie macar de niste cioturi de aripioare inainte sa te avanti. Daca nu s-a prins altceva de mine, cel putin mi-am apreciat mult mai mult posibilitatile de a merge inainte sau inapoi dupa bunul meu plac.

M-am intors pe partia mea unde eram cel mai mare si cel mai fericit copil. Curbele ieseau fara sa ma gandesc 2 minute la ele, platoul Bucegilor sclipea ademenitor iar eu ma intrebam ce ne mana tot mai sus, mai sus, cand viata pe partia de copii este asa de frumoasa... Aici oamenii nu au tehnici perfecte, sunt mai atenti la ei si mai putin la ceilalti. Competitia nu e decat cu sinele, daca este competitie. Poate de aceea isi zambesc mai mult de incurajare.

Si iata cum intre o urcare pe propriile picioare si o coborare lina, mai toate ingrijorarile mele de om mare au inceput sa se topeasca sub soarele de martie. Exista dureri atat de mari de lume si munti atat de frumosi. Uneori uit, dar printr-un mare noroc m-am nascut in partea cu munti. Probabil am facut si ceva bun intr-o viata anterioara. O sa fiu recunoscatoare si o sa ma mai bucur o vreme de partia de copii.

Ziua cu ochi straini

Se spune ca exista momente cand reusesti sa iesi din tine si sa te vezi prin ochii altora. Era un exercitiu pe care il faceam uneori, ca sa imi dau seama cum gandesc oamenii. Dar de la o vreme ma invatasem cu priviri prietenoase si nu simteam nevoia sa ies de la mine. Parea ca de peste tot se vede cam la fel, de cele mai multe ori chiar mult mai bine. Cumva am fost mai tot timpul la adapost de ochii straini cu frunze de pelin.

Dar azi a fost o zi exceptionala. A trebuit sa ma mut de la mine. Aveam o privire bruneta, intensa si clar nu ma iubeam. Vedeam ca am parul cam nepieptanat, fata cu vinisoare rosietice, ochii spalaciti, mintea nu prea clara. Si spuneam numai prostii. Chiar si cand taceam.

Am revenit urgent "acasa". Din monitor ma fixa o frumoasa pereche de taciuni aprinsi. Si atunci am dezertat. Nici nu vreau sa stiu ce-am gresit. Probabil ca totul. Condamnarea lor era definitiva si irevocabila. Altadata m-as fi amarat si as fi incercat sa salvez ceva din relatie. Orice. Mi-as fi zis ca nu se poate sa impartasim acelasi cer si sa nu vedem si lumina din noi. Cred ca am imbatranit. De data asta am hotarat sa ma salvez pe mine.
Din spatele ochilor mei se vede ca primavara este aproape, iar oamenii au pete de soare si noroi de stele. Imi place mai mult la mine. O sa mai stau aici o vreme.

Sufletele n-au usi

In ultima vreme petrec foarte mult timp cu mine insami. Nu stiu de unde, dar ma ivesc deodata si incep sa stau de vorba cu mine. Dimineata nu ma dau trezita - tot mai aman 10 minute si inca 10 pentru ca mai am ceva sa imi spun, pe jumatate agatata de un vis confectionat. Imi pun alarma cu 20 de minute mai devreme numai ca sa am timp pentru asta.

Nici macar in timpul zilei nu ma las in pace. In mijlocul unei discutii aprinse si previzibile ma rapesc si ma retrag undeva la vedere. Cred ca sufar de sindromul atentiei deficitare...

Era o vreme cand aveam foarte multa rabdare cu ceilalti si cu mine. Acum imi zvacneste stomacul de fiecare data cand vad ca cineva nu asculta, ca nici macar nu face efortul sa inteleaga si alt punct de vedere decat al lui. Nici macar nu trebuie sa fiu implicata. Ma infierbanta actul in sine. Probabil e criza de la jumatea vietii. Aud tot mai des cuvantul acesta... si m-am molipsit inainte de vreme. Eu sunt foarte sensibila la cuvinte si ma imbolnavesc usor de la ele. La fel cum unii oameni fac febra de la inghetata, eu fac febra de la vorbe aruncate, ratacite sau tintite.

Dar cel mai tare ma surpinde la mine cat de repede renunt acum la investitia in oameni. Nu ma asculti? Nu-ti pasa? Ehe - ia uite ce drum frumos am in fata. Ziua buna!

Era o vreme cand, in mijlocul unei febre, ma chemam la o lunga discutie despre abordarea problemei, despre strategii, despre ce-am facut eu gresit. Acum nu - descui usa, astept si numar: 1,2 si la 3 scot stampila si intrebarea: mai merita investita? Da sau Nu. Fara nicio nuanta de gri. In 2 zile am pus deja vreo 3 stampile de Nu. Sunt foarte eficienta. Ma intristeaza gandul acesta.

Dar sunt oameni care sunt deja inauntru fara sa imi aduc aminte sa fi deschis usa. Poate ca au fost de la inceputuri dar s-au confundat putin cu peretii pana cand au simtit si ei nevoia sa intre in vorba. Ei au trecut fara intrebari si la ei nu se aude bataia niciunui numar. Nu stiu care este explicatia. Poate ca, de fapt, nu dobandim nimic in viata asta in afara de ce avem deja. Ramanem la fel si avem langa noi aceeasi oameni. Doar ca uneori stau cuminti in cate un colt pana cand le vine vremea sa insemne ceva. Poate ca usa e o iluzie si sufletele au doar unghere intunecate si pereti transparenti. De asta uneori avem impresia ca oamenii "de dincolo" sunt pe langa noi. Ne citim uneori de pe buze si asa prelungim iluzia. Numai dupa 1,2,3 ne dam seama de perete. Si atunci inchidem ochii care ne incurca si mergem pe pipaite, pana dam de cineva. Pentru inceput de noi insine.

Defecte de fabricatie...

M-am hotarat sa fiu deprimata si sa nu imi mai revin. Sunt mult mai fericita cand nu imi place nimic. Nu vreau sa mai cred in povesti, in zane si in binele din noi si de dincolo de noi. Vreau sa ridic multi pereti si nu vreau sa vorbesc cu nimeni.
Cuvintele astea - ce pierdere de vreme...Cand spunem ceva, nu spunem ce gandim. Si chiar daca incercam, ceilalti ne iau cuvintele si ni le trimit inapoi rasucite. Le luam si, cu mila, incercam sa le netezim frumos. Dar operatiunea e dureroasa si simtim cum toate cutele lor se muta in jurul ochilor sau se scurg pe obraz si ne trag colturile buzelor tot mai jos.

Veneam la Brasov saptamana trecuta. Cu trenul. In ciuda celor 4-5h de care are nevoie CFR-ul pentru a duce 6 vagoane pe o distanta de 160km, inca imi mai place... Primele mele amintiri sunt legate de compartimenete si trenuri. Ascultam oamenii, umpleam spatiile goale din povestile lor si ma uitam dupa pisici prin curti. Dar nu ma intristam niciodata...

Ultimii mei colegi de compartiment au avut o discutie foarte aprinsa despre ce natie frumoasa si neapreciata suntem noi. Cat de multe lucruri bune am facut, ce oameni grozavi avem noi in istorie si cat de rai sunt "ceilalti". Vorbesc despre lideri carismatici. Eu ma uit pe geam. Si sunt de acord cu ei - am fost buni, frumosi, viteji si destepti pe alocuri. Inca mai suntem.
Dar sunt doua lucruri pe care nu le inteleg...
1) de ce nu putem sa ne simtim buni si frumosi decat daca ceilalti sunt urati si rai? Nici in viata personala, nici in istorie nu traim decat din comparatii antitetice, ca si cum n-am impartasi aceeasi soarta cu oamenii de langa noi.
2) de ce cheltuim atata energie ca sa dezgropam trecutul, sa lustruim si sa facem peste tot santuri arheologice? Nu poti sa construiesti nimic pe santuri si apoi, daca te uiti doar in spate cum poti sa mergi hotarat inainte?

Vreau un lider carismatic care nu are nevoie sa dovedeasca nimanui cine a fost strabunicul lui. Nu ar avea nevoie pentru ca stie. Si pentru ca rolul lui este sa-l construiasca pe "astazi" si pe "maine".
Dar nu am niciun Cezar caruia sa ii inchin energia mea. Nici un scop nobil care sa merite tot, pana la ultima suflare. Si atunci ma uit pe geam si tac. Stiu ca nu am nicio liniuta in plus fata de colegii mei de compartiment. Doar cateva in minus.

Asta a fost saptamana trecuta. Aproape imi trecuse cand am mai primit una dupa ceafa. De atata vreme ne tinem de vorbe, ne uitam unii in ochii altora si tot n-am invatat nimic. Daca cineva ne zambeste, atunci e slab. Daca spune ca nu ii place ce ne place noua, atunci e urat si nu il duce mintea.

M-am saturat. Am prea multe defecte de fabricatie si vreau ziduri. Multe. Vreau sa fiu foarte serioasa si sa nu imi mai pese.

Ma uit la materialele din care vreau sa construiesc. Si incep sa ma gandesc ca zidurilor le-ar sta bine cu niste buburuze. Si un pic de verde. Nici macar sa fiu deprimata cum trebuie nu sunt in stare...

Cand sa arunci zarurile...

Luptam cu ceilalti, luptam cu noi si ne incrancenam pana cand nici momentele de liniste nu mai vin singure. Pe acest teren se asterne oboseala si inmugureste gandul - asta este tot ce pot avea mai bun, trebuie sa fiu multumit, uite cate lucruri bune si frumoase mi s-au intamplat...

Adevarat, avem in noi ghimpele insatisfactiei cronice - vrem mai mult, mai altfel si ne cam uitam peste gard la iarba mai verde care ar fi putut fi a noastra "daca".

Incep sa cred insa ca tragedia si fericirea noastra se nasc aici, la limita dintre momentul in care ne oprim sa ne odihnim sufletul si momentul in care motorul insatisfactiei ne propulseaza spre altceva. Putem sa alegem sau sa lasam alegerile sa vina...dar totdeauna e un moment de mare singuratate acela in care ne dam seama ca zarurile sunt la noi.

Uneori riscam - lasam in urma oameni, drumuri insorite si clare si o luam mai pe din jos de rai, spre locul unde ne impinge ghimpele.
Alteori ne oprim, ne rotim si dam pe silent indemnurile.

Dupa multi ani de pansare a ghimpelui, de la o vreme sunt cu piciorul pe acceleratie. Am lovit puternic alti participanti la trafic, mai mult sau mai putin inocenti si m-am consolat ca fiecare suntem responsabili de propria soarta si trebuie sa fim atenti la cel din fata noastra. Daca tii ochii inchisi sau daca vezi numai ce vrei sa vezi, n-ai de ce sa te plangi de surprize...

Dar trebuie sa te incrancenezi mult ca sa poti accelera asa, fara sa ti se rupa iremediabil inima, vointa sau cine stie ce alte resorturi interioare.
Incepusem sa ma intreb daca nu cumva am trecut limita si de acum nu am mai ramas decat cu ghimpele, impietrita fara rost pe un "inainte" incert.

In mai putin de o luna, doi oameni dragi mie care stateau pe langa niste alegeri complicate si grele mi-au spus ca se vor opri pe aici pe undeva, prin lumea asta mare. Stiam ce le soptea vocea interioara si stiam ce as fi facut eu in locul lor. M-am surprins zambind cu tristete. Si m-am surprins intelegand.
Cum as fi putut face altfel? Fericirea nu-i o directie sau un ragaz. In mod ironic este in libertatea de a alege si in puterea de a renunta la aceasta libertate dupa ce ai ales. Dar trebuie sa fie din toata inima, altfel nu se pune... Eu inca nu pot lua piciorul de pe acceleratie si inca am o rezerva mare de combustibil.

De aceea, chiar daca inteleg, am invatat ca esti gata sa arunci zarurile si sa alegi definitiv numai cand randul de mai jos nu atinge nici o coarda din tine. Daca zambesti trist, la fel ca mine, atunci mai stai un pic...

Nu cate-au fost imi vin in minte, ci cate-ar fi putut sa fie...