Din nou in tren. Din nou langa mine o pereche de indragostiti. De data recenta, in mod sigur.
Ma uit la ei, iar ei nu isi dau seama cat de caraghiosi sunt. Se entuziasmeaza de lucruri marunte. Isi cauta pe furis privirea.... Cand se tin de mana, se tin de parca viata lor ar depinde de asta...Sunt asa de convinsi ca cel de langa este special si frumos si inteligent.
Ma uit afara ca sa ii mai supraveghez din cand in cand in oglinda geamului. Eram pe langa o padure inverzita - ce frumos, suntem la Predeal - ce frumos, e inca iarna aici...
Of, mai caraghiosilor...ma uit la voi si imi pare ca intr-adevar ca lumea e asa cum ziceti voi - frumoasa pana in ultimele detalii.
joi, 21 aprilie 2011
marți, 12 aprilie 2011
Baiatul de pe margine
Laurentiu asteapta in fiecare zi pe marginea strazii.
Are vreo 10 ani. In dimineata asta ploua marunt, dar inca nu se indura sa se indrepte spre scoala. Sta acolo, la intersectia drumului principal cu drumul care merge spre casa lui. Asteapta sa treaca niste oameni anume. In fiecare zi asteapta.
L-am cunoscut de Craciunul trecut. Mai are 3 frati mai mici si o mama care nu-i chiar a lui.
Poate de asta asteapta azi pe margine. Femeia are atatea griji pe cap ca n-are loc si de el, care e cel mai mare... Mi-au ramas intipariti in minte ochii ei extenuati cand baiatul isi ridica maneca patata de sange si explica in franturi de cuvinte cum l-a muscat cainele cel mare si sur.
Ma vede de departe si imi face cu mana. Opresc si el vine repede la masina. Are ochii umezi de raceala si de ploaie. Stam un pic de vorba, il intreb de scoala, de casa. De obicei e foarte hotarat sa spuna ca "totul e bine". Nu zambeste niciodata, dar spune apasat - ca pentru el insusi - "totul e bine". Nu ni s-au mai potrivit drumurile de multa vreme si azi imi pare obosit, cu cearcane adanci, ca un om mare. Ceva s-a intamplat si la el in zilele astea cetoase.
O iau incet spre biroul meu. O ia incet spre scoala. As fi vrut sa ii spun ca o sa fie bine, ca o sa se faca mare, ca o sa vina vara si vacanta cu soare. Am deschis gura, dar m-am uitat in ochii lui si n-am avut curaj. Am avut impresia dintr-odata ca e de-o varsta cu mine si stie...Uneori viata te tine pe margine, uneori astepti mult pana cand vine cate o zi in care opreste cineva, pentru foarte putin.
Are vreo 10 ani. In dimineata asta ploua marunt, dar inca nu se indura sa se indrepte spre scoala. Sta acolo, la intersectia drumului principal cu drumul care merge spre casa lui. Asteapta sa treaca niste oameni anume. In fiecare zi asteapta.
L-am cunoscut de Craciunul trecut. Mai are 3 frati mai mici si o mama care nu-i chiar a lui.
Poate de asta asteapta azi pe margine. Femeia are atatea griji pe cap ca n-are loc si de el, care e cel mai mare... Mi-au ramas intipariti in minte ochii ei extenuati cand baiatul isi ridica maneca patata de sange si explica in franturi de cuvinte cum l-a muscat cainele cel mare si sur.
Ma vede de departe si imi face cu mana. Opresc si el vine repede la masina. Are ochii umezi de raceala si de ploaie. Stam un pic de vorba, il intreb de scoala, de casa. De obicei e foarte hotarat sa spuna ca "totul e bine". Nu zambeste niciodata, dar spune apasat - ca pentru el insusi - "totul e bine". Nu ni s-au mai potrivit drumurile de multa vreme si azi imi pare obosit, cu cearcane adanci, ca un om mare. Ceva s-a intamplat si la el in zilele astea cetoase.
O iau incet spre biroul meu. O ia incet spre scoala. As fi vrut sa ii spun ca o sa fie bine, ca o sa se faca mare, ca o sa vina vara si vacanta cu soare. Am deschis gura, dar m-am uitat in ochii lui si n-am avut curaj. Am avut impresia dintr-odata ca e de-o varsta cu mine si stie...Uneori viata te tine pe margine, uneori astepti mult pana cand vine cate o zi in care opreste cineva, pentru foarte putin.
duminică, 10 aprilie 2011
Vecinii mei
Langa mine locuiesc niste oameni care functioneaza dupa un program strict.
Se trezesc la 4.30 si incep sa tipe unul la altul. Mai ales ea la el. O tin tot asa pana la ora 5 si un pic.
Spre seara, cam pe la ora asta, 7.30 - 8.00 se intalnesc din nou...
Ma intreb daca oamenii acestia au impartasit vreodata bucuria de a se tine de mana, in tacere.
Si daca s-a intamplat, ma intreb unde se duce toata bucuria asta din inimile oamenilor. De ce nu se aude oare un clopotel, ca la finalul orelor de curs, sa stii ca ce-a fost a fost si trebuie sa mergi mai departe, altfel te pasc ani lungi de detentie, in care esti cand puscariasul cand gardianul...
Mi-a ramas in minte o bucata dintr-un film...femeia spunea ca o fascineaza mereu momentul acela dureros, in care un om trece de la loving you madly to nothing at all...
Ascult viata vecinilor mei la care iau parte fara voie... imi mai trec si eu pe lista vreo 2-3 lucruri banale si surprinzatoare, pe care as vrea sa nu le inteleg niciodata.
Se trezesc la 4.30 si incep sa tipe unul la altul. Mai ales ea la el. O tin tot asa pana la ora 5 si un pic.
Spre seara, cam pe la ora asta, 7.30 - 8.00 se intalnesc din nou...
Ma intreb daca oamenii acestia au impartasit vreodata bucuria de a se tine de mana, in tacere.
Si daca s-a intamplat, ma intreb unde se duce toata bucuria asta din inimile oamenilor. De ce nu se aude oare un clopotel, ca la finalul orelor de curs, sa stii ca ce-a fost a fost si trebuie sa mergi mai departe, altfel te pasc ani lungi de detentie, in care esti cand puscariasul cand gardianul...
Mi-a ramas in minte o bucata dintr-un film...femeia spunea ca o fascineaza mereu momentul acela dureros, in care un om trece de la loving you madly to nothing at all...
Ascult viata vecinilor mei la care iau parte fara voie... imi mai trec si eu pe lista vreo 2-3 lucruri banale si surprinzatoare, pe care as vrea sa nu le inteleg niciodata.
joi, 7 aprilie 2011
Oamenii din jurul meu
Daca ar fi sa se faca vreodata un top al celor mai norocosi oameni, dupa niste criterii pe care sa le apreciez si eu, atunci sigur as fi in top 10...
Dintre toate lucrurile pe care le-am primit, cel mai tare sunt recunoscatoare pentru oamenii care ma privesc in ochi si imi spun lucrurile pe care eu singura n-am curaj sa mi le spun decat in gand, cu multe semne de intrebare.
In fata lor este suficient sa zic cu voce tare lucrurile care ma framanta. Ei ma asculta cu toata atentia, nu imi dau raspunsuri in doi peri si nu imi zambeasc de la etajul 99. Ma intreaba doar, asa cum o fac si eu, la randul meu: Sigur in directia asta vrei sa mergi? Sigur vrei asta? Sigur esti tu daca faci asta?
Valoarea adaugata nu vine din intrebarile pe care oricum le rasucesc si singura. Cand sunt singura insa e mai usor sa evit si sa aman raspunsurile. Dar cand am in fata un prieten, nu mai am scapare. Rasfir frumos gandurile pe masa, ma uit la ele, trag concluzii si, chiar daca nu e mai usor, cel putin e mai limpede.
Din fericire topurile nu se fac dupa criteriile mele...Raman sa ma bucur in anonimat de oamenii din jurul meu.
Dintre toate lucrurile pe care le-am primit, cel mai tare sunt recunoscatoare pentru oamenii care ma privesc in ochi si imi spun lucrurile pe care eu singura n-am curaj sa mi le spun decat in gand, cu multe semne de intrebare.
In fata lor este suficient sa zic cu voce tare lucrurile care ma framanta. Ei ma asculta cu toata atentia, nu imi dau raspunsuri in doi peri si nu imi zambeasc de la etajul 99. Ma intreaba doar, asa cum o fac si eu, la randul meu: Sigur in directia asta vrei sa mergi? Sigur vrei asta? Sigur esti tu daca faci asta?
Valoarea adaugata nu vine din intrebarile pe care oricum le rasucesc si singura. Cand sunt singura insa e mai usor sa evit si sa aman raspunsurile. Dar cand am in fata un prieten, nu mai am scapare. Rasfir frumos gandurile pe masa, ma uit la ele, trag concluzii si, chiar daca nu e mai usor, cel putin e mai limpede.
Din fericire topurile nu se fac dupa criteriile mele...Raman sa ma bucur in anonimat de oamenii din jurul meu.
Lucruri de invatat
Sunt la stadiul de incepator intr-o multime de lucruri. De multe ori n-am rabdare si ma reped sa spun ca "asta n-ar trebui sa fie asa" sau "nu inteleg deloc de ce..."
Si ca dovada ca exista ceva dincolo de noi, din cand in cand, ma prinde din urma cate o explicatie, cate o invatatura de minte.
De exemplu multa vreme nu am inteles chestia asta de pe facebook sau de pe hi5 - cand trebuie sa declari in ce fel de relatie esti - ai optiunea "it's complicated..." Mi se parea o absurditate - adica ori esti ori nu esti. Nu e loc de jumatati de masura.
Ei bine se poate intampla sa fie complicat....pana si eu, care am fost apostrofata odata ca nu vad decat in alb si negru...am ajuns sa inteleg, cu resemnare, ca uneori iti tremura mana cand ai de ales intre culori extreme. Mai stai sa vezi ce mai urmeaza, ca si cum nu ai sti...
Si ca dovada ca exista ceva dincolo de noi, din cand in cand, ma prinde din urma cate o explicatie, cate o invatatura de minte.
De exemplu multa vreme nu am inteles chestia asta de pe facebook sau de pe hi5 - cand trebuie sa declari in ce fel de relatie esti - ai optiunea "it's complicated..." Mi se parea o absurditate - adica ori esti ori nu esti. Nu e loc de jumatati de masura.
Ei bine se poate intampla sa fie complicat....pana si eu, care am fost apostrofata odata ca nu vad decat in alb si negru...am ajuns sa inteleg, cu resemnare, ca uneori iti tremura mana cand ai de ales intre culori extreme. Mai stai sa vezi ce mai urmeaza, ca si cum nu ai sti...
luni, 4 aprilie 2011
Aventurile unui gradinar (foarte) incepator
De vreo saptamana buna am primit niste carlige de vita de vie. Trebuiau sa fie 6 crengute, dar la imparteala nu stiu cum m-am ales cu 7...
Le-am tot mutat dintr-un pahar in altul asteptand un moment prielnic si un loc primitor. In sfarsit m-am hotarat ca asteptarea nu-i buna si mi-am luat plasa de tortite, carligele de sforicica si am pornit hotarata la drum. Pe jos, ca sa am timp sa ma gandesc bine.
Ajung pe la apus pe o coasta de deal, la capatul unei stradute cu niste case cam mototolite, care nu poarta nici macar semnele unei vieti mai bune. Chiar in dreptul gradinii un ditamai cainele se gaseste sa ma latre. Nu l-am mai vazut de aici, dar e drept ca nici eu nu trec decat o data la doi ani prin locurile astea...Ma latra tot mai hotarat si isi arata dintii. Cred insa ca e cam batran...Ii explic in doua cuvinte ca nici eu n-am venit ca sa plec. Cedeaza incet, centimetru cu centimetru. Sute de floarea pastelui au inflorit printre urzici si printre copacii doborati. Muuuult de lucru....
Dar am venit sa fac o treaba, asa ca, pentru inceput, ma invart vreo 5 minute ca sa ma hotarasc pe unde as putea sa imi plantez eu vita de vie. Peste tot iarba, bucati rupte de copaci...in sfarsit gasesc un colt care pare sa fie si destul de ferit si poate si insorit.
Toate bune si frumoase, rememorez instructiunile de plantare: 3 noduri in pamant, unul afara.. Pun mana pe primul bat mai promitator si ma straduiesc sa fac o gaura. Probez....carligul intra pana la jumatatea nodului 2...
Poate ca ar fi fost buna si o unealta de sapat, nu numai hotararea mea nestramutata de a face agricultura...
Ma mai proptesc o data in bat. Se rupe in doua locuri. Jumate imi ramane in mana si o alta bucata s-a rupt in pamant. Prima sapatura trebuie reluata. N-a fost sa fie. Ma intreb daca maine n-o fi o zi mai buna ca sa incep sa ma apuc de gradinarit. N-are a face, cu unelete bune poate orcine... Ma scotocesc dupa briceag si ma uit dupa un bat cu potential de harlet. Mare minune, chiar gasesc o bucata de lastar mai serios care cedeaza in fata insistentelor mele. Ii cioplesc un varf si ma apuc de treaba. Pe drum ma gandeam ca in 10 minute termin si o iau repede spre casa. Cele 7 lacasuri pentru carligele de vie mi-au luat vreo ora cu tot cu plantat. Cand sa le plantez iau la mana crengutele si le pipai: ba imi ies 6 noduri la numar, ba 7. Mai rar 4-5.
Gaura pentru mai mult de 5 noduri n-am reusit sa fac, oricat m-am straduit...instructiunile zic 3+1...tai carligele mai mari, fie ce-o fi. Daca au noroc se prind, daca nu, asta e...n-a fost sa fie. Si iata cum ma trezesc in loc de 7 carlige cu 12... ce sa fac cu cele suplimentare? Conform instructiunilor, nu-i bine, ca betigasele nou facute abia daca au 2-3 noduri...Ma uit la ele si oftez...cine-s eu sa hotarasc cine moare si cine traieste. Le plantez si pe astea chit ca in loc de 3 noduri in pamant o sa fie unul. Le pun acolo si se hotarasc ele care sa iasa si care sa se faca fertilizator.Si apoi 12 este un numar frumos...cine stie, poate chiar o sa se prinda.
Seara s-a lasat binisor. Mai dau o raita prin gradina. Daca as lucra in fiecare seara cate o ora poate ca as putea sa fac suficient de curat incat sa imi plantez un strat de patrunjel...sau poate niste zmeura pe langa gard. Dar prima oara trebuie sa fac un bors mare de urzici...inca ma ustura degetele de la cele pe care le-am dat la o parte pentru a face loc viitoarelor pahare de vin...
Cea mai mare ambitie a mea ramane sa am grija de o livada si sa ma uit cum cresc lucrurile...
Le-am tot mutat dintr-un pahar in altul asteptand un moment prielnic si un loc primitor. In sfarsit m-am hotarat ca asteptarea nu-i buna si mi-am luat plasa de tortite, carligele de sforicica si am pornit hotarata la drum. Pe jos, ca sa am timp sa ma gandesc bine.
Ajung pe la apus pe o coasta de deal, la capatul unei stradute cu niste case cam mototolite, care nu poarta nici macar semnele unei vieti mai bune. Chiar in dreptul gradinii un ditamai cainele se gaseste sa ma latre. Nu l-am mai vazut de aici, dar e drept ca nici eu nu trec decat o data la doi ani prin locurile astea...Ma latra tot mai hotarat si isi arata dintii. Cred insa ca e cam batran...Ii explic in doua cuvinte ca nici eu n-am venit ca sa plec. Cedeaza incet, centimetru cu centimetru. Sute de floarea pastelui au inflorit printre urzici si printre copacii doborati. Muuuult de lucru....
Dar am venit sa fac o treaba, asa ca, pentru inceput, ma invart vreo 5 minute ca sa ma hotarasc pe unde as putea sa imi plantez eu vita de vie. Peste tot iarba, bucati rupte de copaci...in sfarsit gasesc un colt care pare sa fie si destul de ferit si poate si insorit.
Toate bune si frumoase, rememorez instructiunile de plantare: 3 noduri in pamant, unul afara.. Pun mana pe primul bat mai promitator si ma straduiesc sa fac o gaura. Probez....carligul intra pana la jumatatea nodului 2...
Poate ca ar fi fost buna si o unealta de sapat, nu numai hotararea mea nestramutata de a face agricultura...
Ma mai proptesc o data in bat. Se rupe in doua locuri. Jumate imi ramane in mana si o alta bucata s-a rupt in pamant. Prima sapatura trebuie reluata. N-a fost sa fie. Ma intreb daca maine n-o fi o zi mai buna ca sa incep sa ma apuc de gradinarit. N-are a face, cu unelete bune poate orcine... Ma scotocesc dupa briceag si ma uit dupa un bat cu potential de harlet. Mare minune, chiar gasesc o bucata de lastar mai serios care cedeaza in fata insistentelor mele. Ii cioplesc un varf si ma apuc de treaba. Pe drum ma gandeam ca in 10 minute termin si o iau repede spre casa. Cele 7 lacasuri pentru carligele de vie mi-au luat vreo ora cu tot cu plantat. Cand sa le plantez iau la mana crengutele si le pipai: ba imi ies 6 noduri la numar, ba 7. Mai rar 4-5.
Gaura pentru mai mult de 5 noduri n-am reusit sa fac, oricat m-am straduit...instructiunile zic 3+1...tai carligele mai mari, fie ce-o fi. Daca au noroc se prind, daca nu, asta e...n-a fost sa fie. Si iata cum ma trezesc in loc de 7 carlige cu 12... ce sa fac cu cele suplimentare? Conform instructiunilor, nu-i bine, ca betigasele nou facute abia daca au 2-3 noduri...Ma uit la ele si oftez...cine-s eu sa hotarasc cine moare si cine traieste. Le plantez si pe astea chit ca in loc de 3 noduri in pamant o sa fie unul. Le pun acolo si se hotarasc ele care sa iasa si care sa se faca fertilizator.Si apoi 12 este un numar frumos...cine stie, poate chiar o sa se prinda.
Seara s-a lasat binisor. Mai dau o raita prin gradina. Daca as lucra in fiecare seara cate o ora poate ca as putea sa fac suficient de curat incat sa imi plantez un strat de patrunjel...sau poate niste zmeura pe langa gard. Dar prima oara trebuie sa fac un bors mare de urzici...inca ma ustura degetele de la cele pe care le-am dat la o parte pentru a face loc viitoarelor pahare de vin...
Cea mai mare ambitie a mea ramane sa am grija de o livada si sa ma uit cum cresc lucrurile...
duminică, 3 aprilie 2011
Iarasi primavara
Nici macar nu incepusem sa astept primul copac cu flori. Zilele acestea la Brasov mi s-au parut prea reci, prea tomnatice sau poate pur si simplu gandul la flori nu a fost pe lista de prioritati...
O plimbare scurta spre colina si...supriza - primavara chiar era acolo.
Martisorul meu si-a gasit mai repede decat ma asteptam un adapost.
In ultimii ani am purtat la mana, toata luna martie, un firisor impletit. Imediat dupa ce trece 31, urmez traditia si il leg intr-un copac cu flori. Si ma gandesc la anul care vine. Cam de fiecare data imi spuneam aceleasi lucruri. Imi aduc aminte ce mi-am dorit acum un an si acum doi ani.
Dar azi corcodusul acesta, aparut cand nici nu-l asteptam, m-a facut sa ma gandesc la altceva. Sunt lucruri care vin si care trec, sunt lucruri frumoase ca primele petale firave si lucruri urate ca mizeriile pe care le arunca oamenii in gradinele ce isi doresc sa infloreasca. Dar dincolo de ele ramane incapatanarea copacului de a face primavara in fiecare an. Iubesc copacii acestia senini, care nu baga in seama privirile goale, mainile nepasatoare, copacii acestia care nu se intristeaza si care nu renunta.
Imi pare rau copacule, ca anul acesta am uitat sa te astept. Probabil am inceput sa imbatranesc. Dar ma bucur de tine ca de un prieten din copilarie.
De tine si de pisica dungata care a aparut de nu stiu unde, m-a examinat cu atentie, a decis apoi ca merit un pic de incredere si m-a lasat sa o mangai pana mi-am recapatat ochii de copil si bucuria de primavara.
O plimbare scurta spre colina si...supriza - primavara chiar era acolo.
Martisorul meu si-a gasit mai repede decat ma asteptam un adapost.
In ultimii ani am purtat la mana, toata luna martie, un firisor impletit. Imediat dupa ce trece 31, urmez traditia si il leg intr-un copac cu flori. Si ma gandesc la anul care vine. Cam de fiecare data imi spuneam aceleasi lucruri. Imi aduc aminte ce mi-am dorit acum un an si acum doi ani.
Dar azi corcodusul acesta, aparut cand nici nu-l asteptam, m-a facut sa ma gandesc la altceva. Sunt lucruri care vin si care trec, sunt lucruri frumoase ca primele petale firave si lucruri urate ca mizeriile pe care le arunca oamenii in gradinele ce isi doresc sa infloreasca. Dar dincolo de ele ramane incapatanarea copacului de a face primavara in fiecare an. Iubesc copacii acestia senini, care nu baga in seama privirile goale, mainile nepasatoare, copacii acestia care nu se intristeaza si care nu renunta.
Imi pare rau copacule, ca anul acesta am uitat sa te astept. Probabil am inceput sa imbatranesc. Dar ma bucur de tine ca de un prieten din copilarie.
De tine si de pisica dungata care a aparut de nu stiu unde, m-a examinat cu atentie, a decis apoi ca merit un pic de incredere si m-a lasat sa o mangai pana mi-am recapatat ochii de copil si bucuria de primavara.
Doctorul spune ca asa trebuie
Vizita intr-un spital din Romania. Intr-unul dintre acelea care vor ramane deschise.
Senzatia este de film de dinainte de '89. O femeie freaca de zor pe jos, intr-o rezerva goala.
Doctorul ma examineaza rapid. Lipeste pe mine niste ventuze, plus niste carlige la maini si la picioare. Aparatul scoate incet o hartiuta. Iata si primul meu EKG...N-as sti sa spun de ce, dar totdeauna mi s-a parut foarte frumos mersul acestor liniute. Ma uit la al meu. Marunt, marunt, nici prea sus, nici prea jos. Ascensiuni scurte. Revenire. Apoi deodata foarte sus. Din nou la loc, marunt-marunt. Apoi vine o cadere mica. Revenire. Iar o cadere. Iar totul limpede.
- Hmm, inima ta e ceva mai la dreapta, spune el pe un ton blajin...
Ha! Fac eu in sinea mea: Asta explica si alte lucruri!
Se mai gandeste un pic...
- Dar se mai intampla la inaltimea dumnevoastra.
Entuziasmul meu narcisist se mai domoleste...
- Tensiunea e cam joasa, dar nici asta nu-i chiar asa de rau. In afara de durerile de cap despre care zici, bineinteles...
Bun, m-am linistit. No, ase tre' sa fie atunci. Doctorul spune ca trebuie doar sa fac invers decat se recomanda la televizor: sa beau ceva mai multa cafea, sa pun ceva mai multa sare in mancare.
Hipotensivii traiesc mai mult decat ceilalti...vine si concluzia fatala.
Se pare ca asa sunt construita pana la cea din urma fibra - regulile generale ale altora nu imi fac bine. Si mai am ceva vreme si dureri de cap pentru a mi le face pe ale mele.
Totul bine. Sunt tanar Doamna, tanar...inca aripile ma tin.
Senzatia este de film de dinainte de '89. O femeie freaca de zor pe jos, intr-o rezerva goala.
Doctorul ma examineaza rapid. Lipeste pe mine niste ventuze, plus niste carlige la maini si la picioare. Aparatul scoate incet o hartiuta. Iata si primul meu EKG...N-as sti sa spun de ce, dar totdeauna mi s-a parut foarte frumos mersul acestor liniute. Ma uit la al meu. Marunt, marunt, nici prea sus, nici prea jos. Ascensiuni scurte. Revenire. Apoi deodata foarte sus. Din nou la loc, marunt-marunt. Apoi vine o cadere mica. Revenire. Iar o cadere. Iar totul limpede.
- Hmm, inima ta e ceva mai la dreapta, spune el pe un ton blajin...
Ha! Fac eu in sinea mea: Asta explica si alte lucruri!
Se mai gandeste un pic...
- Dar se mai intampla la inaltimea dumnevoastra.
Entuziasmul meu narcisist se mai domoleste...
- Tensiunea e cam joasa, dar nici asta nu-i chiar asa de rau. In afara de durerile de cap despre care zici, bineinteles...
Bun, m-am linistit. No, ase tre' sa fie atunci. Doctorul spune ca trebuie doar sa fac invers decat se recomanda la televizor: sa beau ceva mai multa cafea, sa pun ceva mai multa sare in mancare.
Hipotensivii traiesc mai mult decat ceilalti...vine si concluzia fatala.
Se pare ca asa sunt construita pana la cea din urma fibra - regulile generale ale altora nu imi fac bine. Si mai am ceva vreme si dureri de cap pentru a mi le face pe ale mele.
Totul bine. Sunt tanar Doamna, tanar...inca aripile ma tin.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)