Exercitiu anti-rid: 16 lucruri

De fiecare data cand ma incearca prea tare sentimentul ca trece vremea, ca mi se intuneca privirea si ca imi pierd ochii de copil, fac urmatorul exercitiu: ma uit pe geam si enumar  in gand sau cu voce tare 16 de lucruri care m-au facut astazi sa zambesc. Trebuie sa fie neaparat de astazi, maine vedem noi ce mai aduce. Deci iata ce imi iese:
1. padurile de salcami in floare
2. sa cant impreuna cu pasarea colibri - ploaia care va veni
3. zgomotul ploii pe frunzele de tei din fata blocului
4. fontana di trevi - gandul ca a inceput sa isi faca din treaba. Incet si sigur lucrurile se aranjeaza.
5. mirosul gelului de dus - menta si cirese.
6. sa stau de una singura in prima mea casa.
7. spatiul pentru copii de la ikea - marea de bilute colorate. Maria imi propune sa-mi amenajez asa un colt de casa. Intr-o zi.
8. supa de ciuperci de la ikea :) - chiar grozava.
9. straturile pufoase de nori de la ploiesti
10. 'photos of the day' de la Radu - bine, erau de vineri, dar mi-au placut si azi...trebuie sa merg in Asia.
11. macii de pe marginea caii ferate; de fapt combinatiile de maci, cu lumanarele si niste flori albe pe care nu mai stiu cum le cheama.
12. baiatul care mi-a dat prioritate la usa de la gara.
13. macesii singuratici  de pe verdea margine de sant
14. norii de furtuna - cu o lumina de un albastru cenusiu care ma face sa ma simt foarte mica si fericita aici, dincolo de geam, singura in compartimentul meu care lipaie chiar acum prin ploaie si se indreapta foarte incet spre Brasov
15. primul bilet CFR cumparat de la automatul de bilete...
16. descoperirea unui editor gratuit pt video - online (http://www.jaycut.com/)... am invatat cateva chestii dragute de cand nu mai lucrez la o multinationala si trebuie sa ma descurc cu bugete mici. Do it yourself really works :)

Bun, 16 - aproape mi-a trecut durerea de cap. Ploaia s-a lipit in buline mici de geamul trenului. Cate un fulger subtire desface plafonul cenusiu. Mirosul de afara ma invioreaza. Pana una alta nici nu vreau sa stiu unde duce drumul si nici cand o sa ajung.

Prima zi de cirese

Primele cirese imi alunga in fiecare an orice urma de astenie de primavara sau de orice alt fel... Selectez cele mai frumoase perechi si mi le pun la urechi. Sunt prea incantata ca sa ma uit in jur... Norocul meu ca s-a intamplat sa fie azi, sambata, in Bucuresti...Bruma mea de imagine matura si responabila va mai rezista un pic in fata noilor mei colegi... Insa foarte putin...

 Primele cirese mi-au aparut in cale sub primii tei in floare. Ma intreb ce frumuseti imi mai rezerva anul acesta. Pana una alta as vrea sa o tin doar in cirese... Gata, am terminat de mancat si ultimul cercel...N-a mai ramas decat samburele rotunjor, gol si frumos. Oare asa se intampla si cu noi - rontaim incet toata carnea parfumata a timpului pana ajungem la miezul adevarat al lucrurilor? Am putea sa fim cirese sau trebuie sa fim altceva?

lista de 40

Mi-am verificat lista cu "de facut pana la 30 de ani". Stau bine, chiar invat lucrurile pe care le-am trecut acolo... Si intr-un moment de contemplare mi-am dat seama si ce trebuie sa pun pe lista de 40.
Ma tot intrebam de o vreme pe unde rataceste scopul acela mai mare decat mine, dar la care pot sa pun si eu o parte de suflet. Si nu stiu daca acest 40 a aparut ca jumatatea statistica a sperantei de viata, a comoditatii mele sau a admiratiei mele pentru 40-ul ca masura a oamenilor...Pana la 40 spuneau grecii ca oamenii isi arata masura - ce ai facut pana atunci arata cine esti. Poate imi place ideea de prag, desi cred ca devenim batrani si auto-suficienti doar cand alegem, cand ne multumim cu ce ni se serveste...
Cum spuneam - mi-am gasit obiectivul, hobbyul care imi va ocupa timpul liber. Sau poate m-a gasit el pe mine, caci uitandu-ma inapoi simt ca imi dadea tarcoale de ceva vreme.
Stiu ce carte trebuie sa scriu si voi avea nevoie probabil de 5 ani de documentare serioasa. Si bine ar fi de inca vreo 5 de experimentare.
Cum stiu ca am gasit ce trebuie? Simplu: nu ma inspaimanta gandul ca nu voi reusi, ca este prea mult sau prea putin sau cartea asta nu trebuie nimanui. Ma gandesc la ce am de facut, imi vin in minte intrebarile la care va trebui sa raspund si zambesc. Imi este extrem de limpede ca finalizarea depinde de o multime de factori pe care nu ii controlez. Poate nici nu o sa ajung la 35... Dar pot sa incep calatoria asta si sa ma bucur de ea. 
Si simt ca dupa multe dealuri si vai, am ajuns sa vad marea cea nesfarsita.
Am experimentat multe feluri de liniste, dar niciuna nu-i ca asta: linistea sufletului care si-a ales un rost.

Si totusi e adevarat

Degeaba avem atata loc in interiorul nostru, ca stam tot cu nasul lipit de geamul care da spre afara. Asa de usor ne este sa ii descriem, sa ii corectam sau sa ii invidiem pe cei de langa...Si abia apoi ne aducem aminte ca nici noi nu suntem chiar perfecti.
O fi asta rolul aproapelui - sa serveasca drept oglinda? Ne uitam la el si ne vedem pe noi - cum am fost, cum suntem, cum am fi putut sa fim. Sau cum nu vrem sa recunoastem ca suntem.
Ne bazam asa de mult pe ceilalti pentru a ne cunoaste... De asta fug pustnicii de oameni - ca sa nu-si tulbure oglinda sufletului si in ea sa gaseasca sclipirea primara. Cand te uiti pe geam, rareori vezi toate detaliile...

Citeam pe undeva ca nu exista decat doua mari intrebari pe lume: Cat de mult ma iubesti? si Cine-i sefu'? Mi s-a parut o buna expresie a celor doua mari dorinte umane: de dragoste si de putere...
Si totusi cred ca nu exista decat o singura mare dorinta, contorsionata de filtrele noastre interioare. Ne dorim foarte, foarte mult sa fim iubiti. Sa vina ceilalti la geamul nostru si sa ramana cu nasurile lipite acolo. Macar putin. Macar din cand in cand. Uneori ne hotaram sa fim dezamagiti si tragem oblonul...dar tot ne uitam printre stinghii: hai, oare chiar nu vine nimeni? ale cui sunt urmele astea?  

Se vorbeste de 2000 de ani despre asta si cred ca e adevarat - nu exista decat dragoste. Dar sub cate forme grozave si ingrozitoare...
Repet, cred ca e adevarat, cu o singura nota - subiectul principal nu e aproapele nostru. Nu prea are cum. El este doar oglinda, doar mijlocul prin care incercam sa ne descoperim, sa ne validam, sa ne iubim. Am invatat insa ca este urat sa te pui pe tine in centrul lumii si atunci pretindem ca este vorba de celalalt. Am auzit de curand, din nou, ca expresie suprema a dragostei pt celalalt, urmatoarea fraza: Nimeni nu te poate iubi asa de tare cum te iubesc eu...Off, oare despre cine este vorba in propozitia asta? In jurul cui se invarte lumea?

Ne uitam pe geamul nostru, in oglinda de langa si ne cautam cu infrigurare. Nu-i asa ca ai putea sa ma iubesti?
Nu-i deloc un lucru rau...doar ca prin geamuri si oglinzi este calea cea mai grea de a ajunge la tine...
Partea buna -  pana la urma sfarsesti prin a lipi in tine bucati din ceilalti si nu mai poti spune unde te sfarsesti tu si unde incepe celalalt. Si atunci iubesti pe de-antregul.  

Secundele de iluminare

Cred in mai putine lucruri decat as vrea...dar in top 10 am asta: exista cateva secunde magice cand poti sa vezi in adancul sufletului unui om. Si exista momente si mai misterioase cand oglinda lui este atat de clara incat te vezi si pe tine foarte limpede - exact asa cum te-a primit el acolo. Un gest, o privire, o atingere intamplatoare, un cuvant - si usa se deschide.  

Apoi apele se tulbura, esti in acelasi loc, inca ai zambetul pe buze...ochii vad ca mai inainte, dar inima simte altfel...

Azi am iesit pe camp si ma uitam pierduta la vreo 20 de stropi de ploaie cocotati pe un singur firicel de iarba...Si mi-am aduc aminte de M, un director de imagine pe care l-am intalnit la o filmare. Probabil ca in vreun an ceea ce ochii au vazut se va estompa - figura lui de barbat bine trecut un pic de 50 (desi avea peste 70 de ani), cheful de munca mai mare decat al oricarui tinerel de pe acolo sau multele aparate pe care le mangaia cu duiosie... Dar fiecare ploaie serioasa o sa imi aduca aminte de mana lui atingandu-ma usor pe spate si vocea lui soptita in timp ce ne uitam amandoi cu fata luminata la felul in care picaturile explodau si se contopeau intr-o donita: "You know, this happens in every mud hole in the world, with every rain".

Omul acesta, care trecuse prin Vietnam, care isi dorea sa isi termine ziua intr-un pahar de whiskey - ma vazuse contempland o mica minunatie si a simtit nevoia sa se apropie si sa imi zambeasca strengareste. Eram doar niste copii care exploreaza lumea ca si cum nu ne-am fi facut inca o parere, ca si cum nu am fi renuntat inca la maruntisurile gratuite pentru lucrurile care ni se servesc drept mari si importante si scumpe si demne de 30 de ani de rate... 

Apoi mai cred ca sunt oameni care se uita in ochii mei si stiu ce gandesc...sunt tot mai putini, dar inca este inspaimantator. Uneori ma retrag si ii iau in ras, ca sa ma apar, sa fiu sigura ca fortareata mea nu se clatina si oricum trebuie sa verific daca bat in retragere, daca intr-adevar vad sau doar ghicesc...
Si totusi uneori socotesc eu ca va trebui sa fac si lucruri infioratoare - daca as lasa usa deschisa pentru cateva secunde de transparenta totala, poate si celalalt va face la fel. Si vom fi fiecare mai bogati, mai buni, mai intelepti. Intrebarea este insa cui deschizi usa...mai exact: esti dispus sa pierzi?
Stau cu mana pe clanta si astept sa imi spuna sufletul, care stie mult mai multe decat ochii...

Sunt cel mai mare copil...

Sunt foarte fericita.
Mi-am gasit o minge mare si albastra, asa cum visam de multa vreme. Numai umflatul ei a luat vreo 15 minute - evident nu aveam ustensilele necesare... Acum troneaza in mijlocul camerei mele si la fiecare 5 minute ma mai dau o data pe ea.

 In paralel sunt extrem de incantata de Pledoaria pentru Albine de pe www.ted.com si ma gandesc cum sa fac sa plantez o bucatica de pajiste pe acoperisul blocului impreuna cu vreo 2-3 stupi de albine. Dennis vanEngelsdorp explica in pledoarie ca suferim de Maladia Deficitului de Natura si ar trebui sa incercam sa gasim cateva lucruri care sa readuca viata in viata noastra. Cu albinele si pajistile in loc de peluze tunse la 1 cm - ar fi un inceput. Poate acoperisul blocului e o idee prea indrazneata, insa poate reusesc la serviciu.
Gata - trebuie sa ma intorc la noua mea achizitie. Chiar esti mai bine-dispus daca faci un pic de exercitii fizice... eu cel putin sunt foarte fericita cu mingea mea albastra...

Caini si pisici

De cateva luni trec in fiecare dimineata printr-un parculet. Anotimpurile se schimba incet - ploaie, soare, zapada, copaci cu flori - insa un element ramane invariabil: aceiasi oameni care la ora 7 isi plimba aceeasi caini.Cei mari sunt grabiti si zmuncesc de zgarda boturile prea curioase care nu trebuie sa mearga la serviciu.

Toata literatura copilariei m-a invatat cat de loiali si iubitori sunt cainii. Dar stiu cel mai bine de la Lache - cel care ne-a asteptat in fiecare vacanta de vara, ne-a tinut minte vocile, ne-a dat laba si apoi a murit intr-o primavara, singur si batran intr-un colt de curte. Il vazusem cu cateva saptamani inainte - tremura si nu se mai putea ridica. Nici acum nu inteleg de ce nu am chemat un veterinar ca macar sa isi poata sprijini capul de mine. Speram sa se faca bine sau am facut ce era mai usor pentru mine? Ar fi trebuit sa fiu un prieten mai bun si nu am fost.
 Asa ca stiu cata admiratie merita un caine in comparatie cu cel aflat la celalalt capat al lesei. Asteapta, ling maina care ii bate, isi sprijina capul de genunchiul tau cand ceilalti prieteni te-au parasit, vin inapoi cu tine acasa chiar si daca nu ii lasi sa adulmece coltisoarele favorite, ii zmuncesti cand fac pipi si, in genere, ii folosesti ca sa te simti puternic si sa controlezi si tu pe cineva...

Dar intalnirile din parc incep sa ma faca sa ma intreb daca si rabdarea cainilor are o limita. Daca dragostea lor neconditionata este totusi conditionata sau poate vine mai degraba o lipsa de perspectiva sau de alegere...
Ma gandesc la soricarul care schimba priviri suparate cu un om gri, trecut de 50 de ani. Nu se iubesc. In gesturile lor nu e nici urma de duiosie. Au imbatranit impreuna si nu pot renunta unul la celalalt. Omul il zmunceste fara mila desi nu pare sa se grabeasca nicaieri. Cainele il urmeaza si apoi il vad cum se trage in alta directie. Fara scop pentru ca stie ca nu se poate. Dar poate vrea doar sa il faca pe om sa se intoarca si sa schimbe o privire intunecata, poate asa o sa inteleaga: imi esti urat, nici mie nu imi place de tine. De departe e usor sa crezi in iubire neconditionata. De aproape...de aproape se vad toate fisurile in fresca...Poate este mai usor pentru cainii care isi sterg rapid sectiuni de memorie si se concentraza doar pe ce pot da ei...Uneori insa si pentru ei exista oamenii prea greu de iubit...

Am o mare admiratie pentru caini, dar nu o sa pot sa fiu niciodata la fel de buna ca ei...


Din cand in cand imi iese in cale si cate o pisica - slaba si precauta, evita oamenii, iar eu evit sa le chem. Stim amandoua ca e mai bine sa se teama decat sa spere...Dragostea pisicilor vine incet si isi rezerva oricand dreptul de a pleca in lume - in lumea larga sau in lumea lor. Castigi incet in fiecare zi. Trebuie sa meriti, sa dai si sa construiesti. Cred ca de asta sunt mult mai putini iubitori de pisici. Oamenii au impresia ca dragostea celui de langa - odata aflat langa prin cine stie ce imprejurare - li se cuvine. Ei sunt in centrul universului si trebuie sa fie iubiti orice ar fi. Mai ales daca asigura conditiile de baza - dupa standardele lor: mancare, apa, 10 minute de plimbare si 10min de atentie impartita cu stirile de la TV. Poate pisicile nu sunt prea iubite pentru ca sunt atat de increzute si se considera egale. Trebuie sa fii vrednic de ele. Ca si noi, ele tin minte. Ca si noi stiu ca merita mai mult decat ce se poate da usor.

Despre lucruri inspaimantatoare

Sunt cateva lucruri banale si inspaimantatoare pentru mine.

Simtomele sunt aceleasi: mi se umezesc palmele, mi se face sete si trebuie sa inspir adanc. Nu dau inapoi...de afara trebuie sa se vada ca sunt viteaza, cu degetele infipte in coama situatiei.

Petrecerile sunt in fruntea listei. Prea mult fum, galagie si sentimentul ca vietile noastre se intersecteaza fara sa se atinga. Am imbatranit si m-am mai domesticit, dar inca am un motiv special pentru care ma asez in cel mai indepartat colt al mesei - astfel incat sa nu merite efortul ca cineva sa ajunga la mine.

Ma fac palida si zambesc in acelasi timp la intrebarea: "Dansezi?" Nu refuz niciodata, dar previn ca nu ma pricep. Iar in gandul meu spun ceva de genul - nu poti TU sa ma faci sa am atata incredere in mine si in tine astfel incat sa te las sa ma conduci. Si oricum chiar nu ma pricep.
Visez la dansuri aprinse si Al Pacino din Parfum de femeie. Stiu eu insa foarte bine unde se trage linia dintre realitate si inchipuire.

Dar la ultima nunta a trebuit sa imi aduc aminte ca totusi exista magie. Chiar si pentru o papadie tematoare ca mine. Ma pregateam sa merg spre casa cand se apropie de masa mea un domn trecut bine de 40. L-am vazut cu coada ochiului si mi s-a aprins alarma: nu la mine, nu la mine. Fetele de langa sunt grozave. NU LA MINEEE!!!

-"Dansati, va rog?"
Mai trebuie sa lucrez la puterea gandului. Treaba lui... el a vrut-o. "Pot sa incerc, dar nu ma pricep deloc!" Aplic urgent tactica de la scoala - pune asteptarile foarte jos si nu o sa dezamagesti.
Ma indrept spre ring zambind usor - noroc ca rochia e lunga....
Cand imi aseaz bratul pe bratul lui se intampla ceva ce nu era in program...Imi zambeste si el. Cu incredere si seninatate. Ma conduce cu o simpla incordare a bratului. Se misca usor sub mana mea si eu stiu cand trebuie sa merg inainte si cand inapoi. Ne ies chiar piruetele. Ma mai tine un dans. Ma incurajeaza cu blandete: "esti ca un fulg...mai dansam odata?" ceva din vocea lui - nu din cuvinte - imi stinge toate luminitele de alarma. Zambesc de-adevaratelea si cumva am senzatia de la patinaj - cand e suficient sa gandesti ce vrei si gheata te duce acolo.

Inca un dans. Si incep sa ma intreb daca, in genere, nu ma astept la prea mult de la mine. La urma urmei eu nu pot sa fac decat o parte din drum. Cealalta parte trebuie facuta de celalalt. Barbatul pe care imi sprijin mana nu stie nici cum ma chiama. Dar stie ce trebuie sa faca si ce pot eu sa fac. De aceea ii cedez controlul intr-o fractiune de secunda. Si alunecam din vis in vis. Eu cu ale mele, el cu ale lui. Fara sa le fi simtit, am crezut intotdeauna ca in viata exista acele momente de magie - cand oamenii fac ceva si, pentru cateva momente, nu mai sunt ei insisi, se ridica deasupra timpului pentru a obtine un strop din esenta lor de altadata. Dar credeam ca, cel putin in privinta dansului, nu o sa fiu niciodata pe lista.

Inca o melodie si, in drumul spre scaune, redevenim noi cei vechi. Eu - o fata cu cearcane, ochii aprinsi si o mie de ganduri zumzaitoare. El - un barbat mirosind a tutun, serios sub cei  45 sau poate 55 de ani, care imi multumeste, ma lasa la masa mea si apoi se indreapta spre ai lui.

Imi iau haina si ies sub cerul plin de stele. Sunt tot aceeasi, dar parca nu chiar. Inca mai e loc de vise si eu o sa imi fac partea mea. Si n-o sa-mi fac griji pentru partea care nu depinde de mine. Zborurile se fac cu doua aripi. Si daca sunt destul de tanara sa cred in magie, atunci am destul timp sa astept sa se intample.

Presimtiri

De cateva zile simt ca se apropie ceva. Nu stiu ce. Dar de bine. Intalnesc in fiecare seara pisici negre si galbene si albe. Iar dimineata lalele si copaci infloriti. Trebuie sa fie un semn...In buchetul meu de liliac am vazut azi imediat cateva stelute cu 5 petale si una cu 7.

7 nu am vazut niciodata. Vocea mea sarcastica imi spune - hmm mutatii genetice, radiatii.

Dar de dimineata am trecut printr-o discutie care mi-a adus aminte ca trebuie sa ma relaxez. Prea iau toate lucrurile in serios. Si atunci cand nu le iau, ma joc de-a luatul in serios. Doar ca sa nu imi pierd antrenamentul.

M-am hotarat sa mai las garda jos si sa astept si lucruri bune. Trimit la culcare vocea sarcastica. O sa ma plimb o vreme desculta si o sa imi mai notez niste semne bune.