Nu stiu sa pierd

Nu stiu sa pierd si nu stiu sa renunt. Am inghitit milioane de cuvinte furajere si tot n-am invatat cum sa imi iau jucariile si sa ma duc acasa.

Dar azi e o zi in care m-am hotarat sa invat. Trag linie. Inchid ochii. Poate ca intr-adevar nu trebuie sa vreau ce vreau. Daca am promis ca jucam, atunci jucam cu zarurile pe care le avem, oricum ar fi ele.

M-am hotarat: singura solutie pentru un cost mai mic la intretinerea sufletului este o izolatie buna. Nu o sa mai dau nimic fara sa mi se ceara. Nu voi da nici cand mi se cere. Nu voi da decat daca simt ca intr-adevar merita. Oamenii n-au nevoie de lucrurile pe care vreau eu sa le dau. Si asa, venite pur si simplu, nu valoreaza nici doi lei pentru ei.

Si ce daca vroiam alt joc? E vremea sa renunt si ma uit la regulile astea noi. Ma nedumereste ca scopul, scopul final nu este sa fim fiecare mai fericiti si mai buni...scopul este doar sa nu fie altcineva mai presus decat noi. Sa fim cu totii egali in mici mizerii.
Voi scrie mailuri scurte si voi vorbi mai putin. Ma voi bucura de lucrurile care vin, asa cum vin, fara sa sper la nimic.

Si ce daca visam la altceva...Nu are importanta decat pentru mine. E drept, nu stiu sa pierd, dar in jocul acesta nici nu vreau sa fiu in locul celalalt...Si, daca ma gandesc bine...imi place aici, in mijlocul acestui drum pustiu unde am ramas singura sa imi pun intrebari. Cel mai bine, zic eu, e sa va jucati voi, ca stiti mai bine. Eu o sa stau o tura sau poate doua.

Sentimentul de sudoku

M-a prins. L-am intalnit intr-un tren si m-a prins: sentimentul de sudoku. Stiti joculetul acela cu multe casute, unele predefinite, altele de completat, dar  in care fiecare cifra are locul ei?  Si daca ai gresit una, mai devreme sau mai tarziu jocul nu se poate termina? Trebuie sa te intorci, sa o iei de la capat pana cand bucatile in sfarsit se potrivesc.

Ma intreb daca si vietile noastre sunt la fel - o retea imensa de casute libere si ocupate in care toti punem cate ceva, stergem cate ceva.

In jocul-joc e simplu - ai cateva zeci de casute, pui numai tu lucruri, stergi sau completezi...Te poti antrena oricat, dar nu ajuta.

Jocul real e prea mare. Nu stii niciodata sigur daca ai facut ce trebuie, iar cronometrul se opreste fara de veste. Contribui, alegi, dar tabla nu e numai a ta. Ce se intampla daca nu pui ce trebuie? Oare ai gresit sau numai ti se pare? Hmm - mi se pare ca nu prea te pricepi...de cate vieti ai nevoie ca sa iti iasa bine?

Din fericire imediat dupa sentimentul de sudoku se trezeste vocea aceea interioara care stie. Nu stiu de unde - cred ca a citit prin niste carti - dar stie: "Oricat de rationala ai vrea sa te crezi, alegerile pe care le faci tin pe jumatate de noroc. Pentru tine ca si pentru toti ceilalti. Esentialul este invizibil pentru ochi"

Sentimentul de sudoku s-a cuibarit bine - poate ca era deja pe aici si nu am bagat eu de seama. Nu pleaca, dar nici nu se mai incrunta la mine. La urma urmei e mai interesant asa - jucam cat de bine putem si vedem ce mai urmeaza. Nu o sa stii niciodata sigur, dar o sa simti.

Moscova nu crede in lacrimi

In seara asta lumina din curte este impresurata de stropi mici, aproape solizi. Din ultimul bastion al Marelui Bec de la depozit izvoraste in jur o balta albicioasa. Lucrurile si-au pierdut conturul. Ai putea sa te afli oriunde. Acum la stanga pare sa se contureze zidul cel rosu de la Moscova. Ploua incet, de 3 zile. Fara dusmanie, asa...pur si simplu...si nu ma pot supara.

O femeie de undeva din Statele Unite, stabilita aici de cativa ani, ne arata orasul. A venit si n-a mai putut pleca. I s-a lipit sufletul de tara asta si de un om cu o dragoste pe jumatate impartasita. O iubeste cat sa nu o lase sa plece. Nu destul cat sa o ia aproape. Ea rade mult, dar numai cu buzele.

 Trecem rapid prin locurile turistice pentru ca suntem grabite sa ajungem spre colturile cu localnici. Mi se amesteca in minte biserica de turta dulce (recunosc, nu am putut sa iau niciodata in serios aceasta cladire emblematica), monumentul lui Lenin, restaurantul georgian, apoi ciocolata calda, untoasa si usor amaruie, sucul de merisor, clatitele cu sirop de artar -  in fine, o multime de lucruri mici, gustoase si nemaintalnite nici pana atunci, nici de atunci inainte.

Imi aduc aminte insa foarte bine drumul spre Universitatea Tehnica. Ne oprim undeva pe deal si o luam incet prin noapte. Orasul se intinde la picioarele noastre. Petele de intuneric se aduna in jurul punctelor de  lumina umeda.

Orasul te vrajeste fara sa poti spune de ce. Ti se strecoara in suflet si ramane acolo, fara sfiala, ca si cum ar fi ajuns acasa. Ne intoarcem pre masina. Doamna noastra si omul acela - niciodata al ei - merg unul langa altul. Ea a trecut de 40, el de 50...mai au niste lucruri inainte, dar azi nu par sa fie asa de multe. Nu isi vorbesc, insa umerii lor sunt aproape-aproape. Nu cauta sa se atinga. Se adapostesc unul la caldura celuilalt, ca si cum si-ar apropia mainile de foc. Mi se strange inima. Ploua incet, incet. Tristetile mari si vechi se opresc undeva in zona gatului. Moscova are dreptate, de ce sa crezi in lacrimi...lacrimile se duc su vin, nu-s pentru totdeauna. Las ploaia sa treaca prin mine.

In drum spre aeroport incepe sa ninga. Prima ninsoare de toamna. Ma intreb cum ar fi sa se opreasca totul pentru o vreme. Sa raman aici si sa vad daca exista un happy end sau macar un end. Avioanele rusesti insa  pleaca pe orice vreme. Povestea ramane cu doi oameni care s-au intalnit si au trait separat, unul langa celalalt.

Luminile  pistei sunt pe jumatate pierdute in umbrele ninsorii. 

Avionul se ridica lin, iar marginile realitatii se despletesc pe undeva, prin noapte. Poate cu adevarat nu au existat nici oamenii, nici ciocolata, nici siropul de artar. Poate doar turnul de control, ultimul bastion al luminii, sa fi existat cu adevarat. Cine stie, poate mai exista inca...

Ceata se da la o parte. Becul aduce curtea inapoi - curtea asta noua, cu flori, cu pomi care nu au legat inca rod,  cu alti oameni si cu alte povesti. Inca nu a venit iarna. E doar ploaia care treace si prin mine.

Oamenii de vreme frumoasa si oamenii de furtuna

Traim de atata vreme in comunitate, dar pana la urma suntem tot singuri....
Secole de intelepciune se cristalizeaza in cuvinte care suna adevarat...dar degeaba. Le descoperim cu adevarat sensul doar dupa ce batem poteca noastra pana la ele.

Au venit niste zile mai furtunoase, dar - spre surprinderea mea - fruntea mi-a ramas senina. Mi-a revenit curiozitatea de a privi sufletul oamenilor de langa mine.  Fara intristare sau etichete. Ma uit la ei si imi dau seama cat e de adevarat - in zilele frumoase e usor sa fii bun.

Stiam pe cineva de care nu m-as fi apropiat decat in caz de stricta necesitate si cu maxima detasare profesionala (cred ca asa se spune cand nu vrei sa ai de a face cu cineva, dar n-ai incotro). Ieri am desfiintat lista aceasta.

Trebuie sa fac mai multe exercitii de profunzime de gandire si toleranta. In general aveam o parere buna despre mine (bineinteles), dar de vreo cateva luni ma uit cu ochi mari si iau notite. Vorbesc mai putin. Mi se contureaza in minte cat de departe sunt de cine as vrea sa fiu. Sunt oameni care ii pot lua pe ceilalti asa cum sunt - cu albul, cu negrul lor si cu infinitele nunate de gri dintre extreme.

Apoi vine furtuna si vezi. Oamenii acestia au tonuri de gri. Se intampla ca umarul lor sa nu fie primitor cand a inceput sa le bata vantul. Descoperi ca deschid umbrela persoane pe care le tineai pe partea cealalta de strada.

Ma indrept cu resemnare spre concluzia: in vino veritas...daca nu esti bun si cand ti-e rau, atunci nu esti bun destul... Merit o palma peste ceafa. Imi dau seama de derapaj abia la jumatatea gandului. Cat pe ce sa ratez lectia adevarata si sa scot de la naftalina detasarea profesionala. Nu era vorba ca oamenii trebuie luati asa cum sunt? Uneori suntem adapost, alteori suntem furtuna. Bucati de puzzle. Cine are dreptul sa judece imaginea - ca suntem mai albi sau mai gri - dupa niste bucatele? Cine poate vedea imaginea toata?
Tin gura inchisa. Si ochii. Incerc sa vad cu sufletul. Mai am drum lung pana departe.

Un pic de rau imi face bine...

De cateva saptamani ma straduiesc sa citesc o carte - De ce nu putem sa fim buni.
Azi mi-am dedicat toata dupa-amiaza intrebarii: de ce nu putem sa fim fericiti. Nu, nu eu... mie chiar imi iese uneori. Mi-a fost de ajuns sa merg un pic ieri in Poiana, sa stau descult in iarba si sa zambesc fara griji...Cred ca e mai usor sa fii fericit de unul singur, nu ai decat fantomele tale de domesticit si bagat sub pat.

Mi-am adus aminte cat de iluzorii sunt toate lucrurile pe care incercam sa le vindem celorlalti. Si cat de usor este sa ne mintim. Casa alba, ramele argintii cu ochisori veseli, contul, masina... Chiar daca ai toate lucrurile astea, e ca si cum nu le-ai avea si tot trebuie sa faci un efort suplimentar. Aici cred ca se rupe firul pentru multi oameni. Nu le vine sa creada ca, avand tot ceea ce ceilalti considera "fericire", lucrurile tot nu se leaga...Si cauta vina in afara lor. Iar ceilalti nu inteleg...si atunci reactioneaza, ofensiv sau defensiv - dupa cum le vine la indemana. Si iata cum s-a fisurat fresca. Nimic din ce ar trebui sa fie frumos, nu este...Ceilalti vad fisuri, iar in interior se simt prapastii...

Viata nu-i chiar ce ti-ai imaginat ca o sa fie.

Oooof...iata cum raul altora imi face bine. Imi aduce aminte ca orice reconstructie se face din interior. Nu conteaza ce se vede afara, pentru linistea interioara trebuie sa iti asumi responsabilitatea, sa muncesti cu tine si cu ceilalti...Greu, tare greu...

Imi vine in minte imaginea calugarului din Mananca, roaga-te, iubeste. Cel care asculta cu rabdare toate povestile inimilor frante si apoi murmura o rugaciune pe care nu o intelegea nimeni. Intrebat fiind de sensul ei, a raspuns - ii multumesc lui Dumnezeu ca sunt calugar si nu mai trebuie sa trec prin zbuciumul dragostei...
Complicata viata si unde nu-i, facem noi repede ceva, in asa fel incat sa ne rupem mintea de la lucrurile cu adevarat importante...
Deocamdata mie imi este de ajuns un petec de iarba si o bucata de cer. Cat despre celalalt - eternul celalalt in jurul caruia se pare ca vrem sa se invarta viata noastra....ei bine, pe oriunde ai fi, daca nu vii de adevaratelea, cu tot sufletul, atunci mai bine nu veni...lasa-mi mie viata asta ciudat de simpla, fara scopuri marete si unanim acceptate.