Imi plac semnele. Mai mult decat cuvintele. Mai mult decat pozele. E un joc pe care l-am inventat in copilarie si care pare sa fi crescut si el, odata cu mine. Cand toate cuvintele stau suspendate fara rost, cand gandurile nu ating niciun tarm, atunci e randul semnelor.
Daca as sta sa analizez as sti ca este doar o reminiscenta a omului primitiv care incearca sa imblanzeasca necunoscutul sau sa gaseasca speranta.
Dar fiecare avem nevoie sa ne lasam, din cand in cand,in mana cuiva mai mare decat noi. Avem nevoie sa recunoastem ca am incercat dar nu ne-a iesit, avem nevoie sa multumim sau sa cerem un semn, ca sa stim incotro s-o mai apucam.
Semnele mele se incapataneaza sa fie bune. Mi-e un pic ciuda pe lipsa lor de realism. Si totusi ele au stiut totdeauna ceva mai mult decat mine.
Daca as sta sa analizez as sti ca este doar o reminiscenta a omului primitiv care incearca sa imblanzeasca necunoscutul sau sa gaseasca speranta.
Dar fiecare avem nevoie sa ne lasam, din cand in cand,in mana cuiva mai mare decat noi. Avem nevoie sa recunoastem ca am incercat dar nu ne-a iesit, avem nevoie sa multumim sau sa cerem un semn, ca sa stim incotro s-o mai apucam.
Semnele mele se incapataneaza sa fie bune. Mi-e un pic ciuda pe lipsa lor de realism. Si totusi ele au stiut totdeauna ceva mai mult decat mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu