Multumesc

Spun foarte des multumesc. Enervant de des mi-a spus, aproape in gluma, un prieten.

Am capatat obisnuinta asta undeva pe la 20 de ani cand am primit primul meu job adevarat, adica un job din acela la care trebuie sa ajungi la o anumita ora, sa stai la birou si sa rezolvi toate cele pe care ti le pui pe lista.

Nici azi nu imi este foarte clar de ce am primit eu jobul...Chimia cross-gender este exclusa. Interviul a fost facut doar intre fete si oricum decolteul convingator nu intra in socoteala la atuurile mele... Probabil a fost altceva. Ceva pentru care, uitandu-ma in urma, am spus multumesc....

Jobul  presupunea sa vorbesc in fiecare zi cu vreo 50 de oameni, care veseli, care suparati rau, in primul rand pe mine, pentru ca eu eram prima la indemana...Iar eu, tocmai eu care ma inroseam pana in varful urechilor daca cineva ma lua mai tare, tocmai eu care ma grabeam sa dispretuiesc in tacere oamenii care isi pierd cumpatul, eu trebuia sa ii fac pe EI sa spuna, in final, multumesc. 

Desi am fost doar pe jumatate sigura ca se poate si ca merita, cu timpul am invatat cum. Poate pentru ca sunt printre oamenii care primesc nu lucrurile pe care le cer, ci lucrurile de care au nevoie. 
Iar eu aveam nevoie sa invat cand trebuie sa asculti si cand trebuie sa vorbesti. Inca ma mai inrosesc, e drept mai mult la suparare decat la emotie. Dar emotiile sunt bune, mai bune decat lehamitea. Imi aduc aminte si de zile gri, dar la pamant este un unghi foarte bun pentru a vedea lucruri noi.

De fapt am invatat sa cred in mine si sa am rabdare dincolo de primul impuls. Obisnuinta asta de a face loc multumesc-ului m-a invatat, mai mult decat orice, sa ma uit dupa lucrurile mici si mari de care merita sa te agati.