Do, mi, sol ...

Cred ca am peste 3 ani de zile de cand mut dintr-un loc in altul o orga achizitionata intr-un moment de mare hotarare: vreau sa invat sa cant la un instrument... Nu am niciun talent, nici voce si nici ureche muzicala, nu vreau sa particip la nicun mega-show. Dar mi-a intrat in cap ca voi face eu asta.

Am cumparat si vreo 2 carti, am descarcat partituri pentru incepatori, chiar am invatat o bucata de cantecel. Mi-am cautat un profesor, dar cumva nu s-au legat lucrurile...Singura nu reusesc decat o data la vreo 3 luni sa pun in priza orga si sa buchisesc de pe carte note si exercitii...

Astazi insa am deschis cartea si orga si am inceput iar exercitiile. Notele se lega usor si explicatiile sunt, de data asta, pe intelesul meu. Adica au scrisul mare, imagini, tot ce trebuie pt clasa I.Cred ca exact asa erau si acum o luna, dar fie nu am remarcat, fie nu am deschis la pagina potrivita, fie a fost nevoie de timp pentru sedimentare....
Cert este ca m-am ales cu o asa de mare multumire interioara incat am dat urgent shift+delete gandului autocritic...hee, hee, fata draga, daca te tineai de treaba, acum ai fi cantat o partitura serioasa, vreo simfonie, nu exercitii pentru copii de gradinita. 

O fi adevarat, dar nu ma ajuta. Prefer sa fiu un copil de gradinita foarte fericit pentru ca, dupa 1 minut de ascultat atent poate face deosebirea intre un grup de do, sol, mi cantat singur si un grup la care i s-a adaugat simultan un do in cheia fa...

Am inceput de atatea ori sa invat asta incat nici nu mai conteaza daca si de data asta as mai amana o data. Prefer sa nu ma gandesc deloc la "unde as fi fost daca" sau "si de data asta o sa o las balta". Ma gandesc numai la cat de usor mi-a venit azi, sa iau doua portii mici de exercitii.

Si apoi...s-a intamplat de cateva ori ca tocmai cand eram gata sa renunt sa se deschida exact usa potrivita, sa se declanseze in sfarsit in creier stimulul acela care motorizeaza vointa si te trece pragul critic de care ai obosit sa te tot impiedici.
Deocamdata tastez in ritmul exercitiilor de pian si nu imi bat capul cu ziua de maine sau cu cea de ieri. Unde nu e incredere, se strecoara frica, unde e frica se blocheaza inaintarea.
Mai lasam si timpul sa isi faca treaba.

Dusmanul de aproape

Zilele astea mi-a iesit in drum o carte frumoasa- Neagu Djuvara, Istoria povestita celor tineri.
Inca ma mai trezesc fara sa aman de 3x alarma, deci ma incadrez...
Am dat peste un pasaj genial din care mi-a ramas concluzia asta: spiritul critic este o marca a mediocritatii, desi uneori si inteligentele inalte se lasa cuprinse de el.  E o capcana usoara, pentru ca sa demolezi sau sa il faci pe celalalt "de ras" este spectaculos, aduce admiratia multora si creste stima de sine...dar e gol si fara substanta.

Intrebare este ce punem in loc...sau ce am putea sa punem in plus, in asa fel incat sa fie mai bine. Sa protejam si sinele celuilalt si sa il crestem impreuna cu al nostru.
Ma uit la stiri si ma intreb daca vreodata vom gasi calea sa fim frumosi ca parte, nu prin antiteza. Sa il vedem pe cel de aproape altfel decat ca pe un dusmanul nostru cel de toate zilele...

Parisul meu...

Parisul meu este de fiecare data ploios si rece. Cu toate astea este ceva in el, ceva ce trece dincolo de fatadele sobre, de stropii marunti si de batalioanele de turisti care alearga de la un edificiu la altul.

Acest oras mi-a parut multa vreme o fosta garnizoana transformata intr-un mare mall turistic. Poti sa gasesti orice: posete false sau veritabile, parfumuri tari, strazi intregi cu sex-shopuri, mormite uitate si biserici luminate de blitul aparatelor foto. Orice.  

Dar totusi spiritul lui nu parea sa fie in astea.  Mergand zeci de kilometri pe jos nu am realizat decat acum, la aceasta plecare, ce anume are orasul acesta de nu reusesc sa mi-l scot de la inima, oricat de ploios ma intampina.

Ca de fiecare data, m-am asezat la fereastra in trenul care ma duce spre aeroport. Cu doua secunde inainte de plecare urca in graba un El si o Ea. Nu mai sunt decat doua locuri, unul langa mine, celalalt vis-a-vis, dincolo de micul culoar de trecere. Ma gandesc o secunda - sa-mi schimb eu locul si sa ii las pe ei sa stea unul langa altul? Ma gandesc prea mult (semn ca, de fapt, nu prea as da locul meu la fereastra), iar ei s-au hotarat deja sa nu mai caute. Se aseaza zgribuliti, dar veseli ca n-au ramas pe margine. Mana lui intalneste la jumatatea distantei, peste culoarul de trecere, mana ei. Nu-si vorbesc, nu se uita unul la altul. Doar El o  tine strans ca si cum numai  pe Ea ar mai avea-o pe pamant. Iar Ea ii sopteste ceva la incheietura, cu varful degetelor.

Si atunci mi-am dat seama ce are orasul acesta, dincolo de fier, piatra si apa. Are virusul acesta pacatos care te face sa vrei sa fii indragostit, sa vrei sa apartii cu toata inima, sa crezi ca daca nu este dragoste adevarata, atunci nu este de ajuns... Nu stiu cat de multi se "gasesc" la Paris, dar sunt sigura ca am vazut doar doua tipuri de cupluri aici: cei care isi vorbesc cu mainile si cei care tac, cu sprancenele incruntate. Nu exista loc pentru sentimente moderate, imitatii sau cale de mijloc. Orasul este facut in asa fel incat te inunda cu detaliile trecutelor timpuri si minciuni, te stoarce de vlaga si te face sa te intrebi Tu ce vrei de fapt in viata asta? Cei care au un raspuns bun, il tin strans. Cei care au un raspuns, dar nu cel bun, se incrunta si pleaca vlaguiti.

Pe langa ei mai sunt si alti bolnavi care, asa ca mine, stau cu tampla lipita de geam si zambesc poate catre alte maini care au adormit imbratisate.

cri, cri, cri...toamna gri

Ploaia marunta si rece se lipeste de geamuri, de maini, de suflet....
Spala incet si temeinic praful adunat peste vara.
Se pare ca toamna a venit si ca o sa mai ramana o vreme, macar pana la iarna. Imi pregatesc o cana cu lapte si miere, imi pun sosetele de lana si las gandurile sa zboare hai-hui...

E inutil sa incerc sa scap de melancolia de toamna...mai bine ma las purtata de picaturile ei, fara a starui in nicio emotie ruginie...