Butonul "ignore" pentru intentii bune

Nu mai am rabdare. Inainte putem sa pierd vremea cu un film obscur doar pentru a verifica daca am prezis bine  scenariul. Inainte puteam sa ii ascult pe oameni chiar daca stiam unde vor sa ma duca cu vorba. Aveam poate mai multa curiozitate. Eram poate mai tanara.

Cert este ca nu mai am rabdare cand vad cat de usor oamenii spun lucruri pe care nu le cred, doar pentru ca suna bine. Mi-e necaz pe cei care imi insulta flagrant capacitatea intelectuala, servindu-mi cuvinte care contrazic faptele. Mai ales cand stiu ca nici ei nu cred ce spun. Mi-e necaz pe ei cand se ascund in spatele unor cuvinte mari, doar pentru ca de la umbra lor este mai usor sa definesti gresit problemele si sa dai un teanc de solutii sclipicioase. Si toate astea cu cele mai bune intentii. Cel mai tare pe ele mi-e necaz - pe intentiile bune. Si nu stiu cum se face ca undeva, pe la final, eu sunt vinovata ca  nu sunt pozitiva, optimista, deschisa, rabdatoare, statornica etc. In mod sigur sunt vinovata de o parte, dar nu mai sunt destul de tanara sa cred ca sunt vinovata de toate...

Ce sa ma fac eu cu noianul de intentii bune care imi sugruma energia de a merge un pas mai departe?
Problema este ca nu vreau sa traiesc asa, de azi pe maine - crezand si facand ceea ce mi se spune, fara ca eu sa simt ca "da, asa trebuie sa fie". Am nevoie in toate aspectele vietii mele lucruri in care cred. Am nevoie sa simt ca asta este drumul - cu mintea si cu inima.

Si atunci, ca orice papadie autentica, apas butonul "ignore" si merg mai departe. Ma incrunt la toate intentiile bune din lumea asta. Drumul mi-l stiu, gardurile pe care mi le aratati voi nu-s ale mele. Ati vrea voi sa fie asa de simplu...Si daca incercati de prea multe ori sa imi vindeti lucruri in care nu credeti, nu o sa va mai cred deloc. Urate imi mai sunteti voi - intentiile astea bune, fara incredere, fara fapte, fara iubire de aproape - sunteti goale si aveti doar pretentii la emblema de "bune".

Nu ma ajutati deloc. Ignore.

Nevoia de a crede

Acum mai bine de un an mi-am propus explicit sa devin un om mai bun. Si nu s-a intamplat. Mi-am scris si mi-a subliniat in lista de lucruri personale: sa fiu un om mai bun, sa-i privesc pe ceilati cu mai mult ingaduinta, sa ma privesc pe mine cu ingaduinta, sa invat mai mult profesional si personal. Chiar imi aduc aminte ca am trecut toate astea pe agenda mea neagra, cu cea mai frumoasa caligrafie de care sunt in stare...

Si nu e vorba ca le-am scris si le-am lasat acolo. Din cand in cand m-am uitat la ele. Din cand in cand mi-am selectat cu grija actiunile, din cand in cand mi-am inghitit prima pornire si am cautat sa las sa treaca o noapte.

Dar zilele trecute mi-am dat seama ca nu sunt nici pe departe acolo unde mi-am propus sa fiu. Inca mai gresesc. Inca imi vine sa spun - my way or the highway...Inca as vrea sa am raspunsul gata inainte sa vina intrebarea si inca imi scade "respectul fata de sine" cand nu-i asa...

Mai rau insa decat toate - sau poate nu mai rau, ci sursa tuturor problemelor - este ca undeva, pe drum, mi-am pierdut increderea. Bineinteles ca nu din vina mea...la urma urmei este atat de usor sa-ti pierzi increderea. In toata aglomeratia asta de evenimente irelevante, o poti rataci asa cum ratacesti un bilet de autobuz. Oamenii nu sunt ceea ce credem noi ca ar putea fi si, bietii de ei, nu sunt nici ceea ce ar vrea ei sa fie. Joburile nu vin numai cu "provocari pozitive", vin si cu mici meschinarii. Sunt oameni care din cand in cand te imping inainte cu blandete (sau nu). Dar, culmea -  aceeasi oameni nu stiu sa iti spuna "a fost bine" atunci cand ai avea nevoie sa auzi asta - indiferent daca e adevarat sau nu... Ar fi asa de simplu daca ar exista alb si negru fara nuante de gri la mijloc...chiar daca asta ar insemna ca si eu ar trebui sa ma aliez unei tabere. Macar locurile ne-ar fi foarte clare...

Cum spuneam - undeva in sirul intamplarilor am pierdut o intrebare fundamentala: De ce ma trezesc dimineata?
Pe undeva, in spatele gandurilor, inca exista sentimentul ca am drumul meu (eu si inca vreo cateva miliarde de oameni), ca sunt acum exact acolo unde trebuie sa fiu, ca pot schimba lumea si pot muta muntii...Doar ca am incetat sa ma mai intreb de ce si prin urmare nici nu mi-am mai gasit raspunsul. Am facut corect ce era de facut, am raspuns la mailuri, am decorat ppt-uri, am mai iesit cu prietenii, din cand in cand am vorbit cu insufletire...dar cumva asta nu-mi este de ajuns.

Si brusc mi-am dat seama cat de mare nevoie am sa cred in oamenii din fata mea si sa muncesc pentru un scop mai mare decat "cresteri cu doua cifre". Nu e ca si cum nu as fi stiut - internetul si cartile de management sunt pline de cuvinte pe tema asta. Problema este ca noi nu functionam pe baza de cuvinte si argumente. Pana cand nu vibreaza in noi sentimentul ca DA! ASA ESTE! cuvintele altora trec prin noi ca undele radio.

Si mi-am dat seama ca melancoliile mele sunt direct legate de momentele in care ceva sau cineva ma face sa imi aduc aminte - Te indrepti spre cine vrei sa fii? Faci ceva care conteaza?
Si atunci, ei bine atunci imi dau seama ca, oricat de mult mi-ar placea - nu ceilalti si nu contextele sunt de vina...

Si atunci ma stramb la mine si vocea mea interioara nu poate sa iti tina gura: Taaare mai esti papadie...ba ai prea multa incredere, ba prea putina, ba o iei foarte harnic intr-o directie fara sa te asiguri ca e si bine...mai avem de lucru. Nu prea a iesit azi, dar acesta nu-i un motiv sa nu iasa maine.

Intrebari grele

Sunt zile in care pur si simplu e mai bine daca ramai acasa...O buna prietena ma intreba azi - ce faci daca in decurs de 24h sefii tai iti dau de inteles 1. ca profesional nu prea esti cum vor ei si 2. hmmm...probabil ca te intelegi bine cu unii oameni pentru ca te culci cu cine trebuie...

Prima intrebare nu ma nedumereste prea tare, dar a 2a...ei bine a doua ma face sa merg spre cafea inainte sa deschid gura sa raspund ceva.

Dar stii care e raspunsul meu? Nu trebuie sa faci nimic special. Si in niciun caz nu iti strangi jucariile. Tu stii ce poti si ce nu. Stii ce faci si ce nu. Stii cine esti si cine nu esti. Parerea unui om este doar parerea unui om, indiferent cate stelute are pe epoleti. E amuzant, de fapt, ca oamenii sunt atat de asemanatori in graba lor de a judeca si de a trage concluzii la indemana. Si este interesant ca, daca ai rabdare si daca nu ripostezi cu toata energia negativa de care esti in stare, lumina intra incet-incet in inima fiecaruia. Si cel mai mult in a ta.

Curiozitatea este mai buna decat mania si intristarea. Daca lucrurile nu merg asa cum te asteptai, mai stai un pic. Nu te strange ca un arici, nu te autoexila pe taramul tau. Lectia pe care o ai de invatat este mai mare decat cum sa depasesti frustrarea de moment in fata superficialitatii si repezelii, pe care chiar tu te grabesti sa le dispretuiesti in ceilati. Mai stai pana maine. Lucreaza la ce ai de lucrat. Tu stii cine esti. Pastreaza-ti ochii de copil si fa-te ca n-ai inteles.

M-am hotarat - ceilalti sunt de vina...

M-am hotarat. Arunc la gunoi toata filozofia cu responsabilitatea personala, cu motoarele interne, proactivitatea, zambetul de dimineata.
Si ca sa fie clar, nu o sa imi mai asum niciodata vina. Nu o sa imi mai petrec vremea gandindu-ma daca este ceva ce as fi putut sa fac mai bine. Oricat de bine (cred eu ca) as face, nu o sa fie bine destul. Asa ca renunt. Este vremea sa dau vina pe ceilalti. Nu mai vreau sa fiu centrul propriei mele atentii. Gata. Daca nu vine nimic din afara, incetez orice transmisiune cu exteriorul.

Seara asta sunt de vina ceilalti. Stiu ca maine o sa fiu tot eu cea de dimineata,dar seara asta - seara asta toata educatia de multinationala primita din fasa este indesata bine la gunoi. Azi valoreaza exact 2 bani ruginiti.

Si totusi exista destin...

Daca esti foarte, foarte norocos cand tragi linie iti dai seama ca a existat un drum al tau, ca l-ai urmat si ca ai scris cea mai frumoasa poveste care se putea scrie cu instrumentele si cu hartiile pe care le-ai primit. Daca esti foarte foarte norocos asta este ultima lumina care iti luceste in ochi.

Ce se intampla insa in restul timpului, cand norocul e un cuvant scris cu leduri  pe geamuri intunecate, iar viata se traieste in fragmente de cate 5 zile + weekend? Te afunzi in incertitudine, mergi in ceata, ba cerul pare foarte aproape, ba foarte departe, ba nici nu te intrebi unde-i cerul. Foarte rar te indragostesti cu fiecare atom al sufletului si, de obicei,  stii ca nu e loc de inainte. Astepti sa vina ziua de vineri, Craciunul sau viata viitoare, cand sigur o sa fii liber, cand o sa fii cu 10 minute mai destept, cand o sa ai bani, cand o sa poti sa faci asa cum vrei tu.

Si totusi... Si totusi undeva inainte de linie exista un moment in care te indragostesti cu tot sufletul. De un om, de o idee - nu conteaza, e la fel. Exista un moment absolut teribil in care iti dai seama - da, asta vreau sa fac. Merita. Sentimentul este greu de descris, pentru ca este la marginea dintre entuziasm si ingrozeala pur si simplu. Iti dai seama ca exista o sansa, ca exisa CEVA. Si daca te gandesti cu mintea iti vin in minte 1000 de motive pentru care NU SE POATE. Dar mintea socoteste de multe ori si greseste de multe ori. Inima isi da  seama ca CEVA-ul acesta poate nu e neaparat ceva al tau, poate este doar ceva care te foloseste pentru a iesi la lumina. Dar AZI e la tine si depinde de tine.

Inima imi bate foarte tare. De ceva vreme alunec pe un gand, dar azi cred ca m-a prins definitiv... In genere ma consider extrem de precauta si rationala. Am dat de suficiente ori cu capul de pragul de sus cat sa-l simt inainte de a-l vedea. Imi este clar ca sunt absolut indragostita de o idee si ca aleg cu buna stiinta tot ce urmeaza. Trebuie sa faci in viata ceva mai mare decat tine. Trebuie sa crezi si sa iubesti cu totul. Trebuie  sa dormi putin si sa visezi mult. Si sa muncesti si mai mult. Trebuie sa incerci. Si simt ca am lumina pe care vreau sa o am in ochi pana la capat.

Iubesc. Am curaj. Si ma tem.

de ce-uri din lipsa de televizor...

Seara asta ar fi bine daca as sta la televizor si as manca inghetata. Sau as bea un pahar mare de vin. As butona incet, printre cele 30 -40 de canale si nu m-as opri nicaieri mai mult de 3 minute. As fi profund nemultumita de calitatea programelor, filmelor, reclamelor si as adormi tarziu, dar nu mi-as pune nicio intrebare.

In niciun caz nu m-as intreba:
1. De ce - in lucrurile esentiale - la fel ca in toate celelalte lucruri - nu ne punem niciodata 3 intrebari mai mult, cele care ar face o diferenta?
2. de ce credem ceea ce vrem sa credem, desi nu e in avantajul nostru?
3. de ce pretul vietii "moderne" si ratele aferente au inlocuit babele si nu ne lasa sa ramanem necasatoriti sau sa fugim in lume cand ne vine chef?
4. de ce nu suntem ceea ce vrem sa fim?
5. si daca tot nu suntem ceea ce vrem noi, de ce nu suntem in stare sa fim ceea ce vor altii decat  pentru perioade foarte scurte?
6. de ce lucram asa de mult pentru a aduna bani pentru supermarket si atat de putin pentru propria  si adevarata noastra placere...
7. de ce intelegem lucrurile numai privind inapoi ?
8. de ce alegem si ne bucuram de fericiri viitoare nedovedite si ne intristeaza gandul fericirilor care au trecut?
9. de ce intalnim atat de multi oameni care "vand" lucruri in care nu cred?
10. de ce scopul vietii noastre nu este trecut pe certificatul de nastere?

Imi imaginez ca, daca as avea televizor, as sta incruntata cu telecomanda in mana si poate, in cel mai rau caz, m-as intreba cine face programele astea...

Nu am televizor, dar am un pahar de vin fiert si ma voi culca devreme.
Oricum, chiar daca as avea raspunsul la toate intrebarile care imi vin in minte, tot nu as fi prea departe.
Peste un an de zile m-as intreba din nou...de ce nu mi-o fi trecut prin minte sa...
Intr-o zi  as putea insa implementa Solutia. La urmatoarea rascurce mi-as putea face o cutie cu biletele cu toate drumurile care imi vin in minte si as trage unul pur si simplu. Nu chiar pur si simplu, ci pe Acela.
Nu as putea sa ma acuz niciodata de nimic si nu as putea sa ma uit nici in laternal, nici inapoi. Doar inainte, pentru ca destinul nu poate fi chestionat, ci doar urmat.
Deocamdata insa trebuie sa scap de nr. 11:
11. De ce mi-or fi intrat in cap toate prostiile cu responsabilitatea personala?

Si asa am invatat...

Cu drag, prietenilor mei  mai vechi si mai noi


Imi fac lista de ciudatenii pe anul acesta. Ciudatenii bune si ciudatenii pur si simplu...
Trebuie sa o scriu inainte sa imi caut o instalatie frumoasa, cu beculete colorate si clipicioase, ca cele de care ma bucuram in copilarie. Trebuie sa o scriu, ca sa ma pot bucura cu inima larga de anul care vine.

Prin urmare - lista de anul acesta, in ordine absolut intamplatoare:
- am vrut sa plec foarte, foarte departe, dar m-am intors de unde am plecat. Si asa am invatat ca nu doar pamantul, ci si sufletul este rotund. Incercam sa ne gasim pe noi insine, ne cautam cu infrigurare si dintr-o data ne dam cu mana prin par si descoperim ca suntem chiar aici - ca o pereche de ochelari rataciti.

- m-am grabit tot timpul, cred ca am muncit mai mult si am dormit mai putin, dar nu am reusit sa fac nici tot ce mi-am propus, nici cum mi-am propus...Si asa am invatat ca nu e important sa faci tot si sa fii tot, ci sa faci cu toata inima, cu toata mintea si sa fii TU, nu umbra a ceea ce ti se spune ca trebuie sa fii...

- m-am pregatit pentru un timp de singuratate, melancolie si reconstruire. Dar in jurul meu au aparut dintr-odata oameni care mi-au dat putere, care mi-au distras atentia, oameni care au pus umarul si orele lor ca sa imi mute privirea spre altceva si care mi-au aratat ca specia umana este compusa din indivizi pastelati si nu din hoarde omogene...Si asa am invatat ca exista suisuri si coborasuri pentru toti, ca dragostea este de multe feluri, iar numerele pare sau impare n-au decat o semnificatie statistica, atata vreme cat exista suflete la adapostul carora te simti ca acasa.

- lucrurile merg mai departe si fara mine. La inceput constatarea asta m-a facut sa ma gandesc, cu ciuda, la inutilitate si efemeritate...dar mai apoi asa am invatat ca lucrurile merg mai departe in felul in care merg si pentru ca eu am pus o farama din mine in ele. Cand va veni vremea pentru un nou drum, cel mai important este sa las o tesatura frumos inceputa, pe care ceilalti sa lucreze mai departe dupa voia inimii.
Am invatat multe si am lasat multe in spate. Dar asa s-a facut loc pentru alte lucruri frumoase care or sa vina. Primul: instalatia colorata pentru copilul care e tot aici si viseaza cu barbia adancita in palme.