Singurul lucru care merita

Traiesti in lumea ta si ai o imaginatie prea bogata ca sa fii vreodata fericita.
Am auzit asta de cateva ori in viata – in cuvinte spuse mai dulce sau mai amarui. Desigur am zambit neincrezatoare de fiecare data. Imi lipsesc multe calitati, dar ma consolez ca imaginatia mea este motorul cel mai puternic al multumirii si energiei mele. Nu imi aduce totdeauna lucruri bune, dar hei - de lucruri bune ai nevoie cand ai iesit la pensie! Pana atunci – da-i si lupta si cauta un vis, mai fa-ti niste julituri in aleargare, incalzeste-te la lumina unor oameni care sa iti insenineze fruntea si pe care si tu, la randul tau - sa ii inseninezi, gaseste acel ceva pentru care merita sa traiesti, pentru care ar merita sa mori...Multe lucruri de facut pana la pensie – care m-am hotarat – va fi pentru mine in jurul varstei de 120 de ani. Plus/minus cateva luni. Cifrele exacte nu mi-au placut niciodata.

Partea proasta este ca s-ar putea sa n-avem dreptate, eu si zambetul meu neincrezator. Mi-am dat seama de asta ieri – cand m-am pierdut pentru cateva ore in personajele lui Tolstoi. Si mi-am adus aminte de vremurile cand eram mult mai tanara si mai harnica decat acum si stateam pana la 2-3 dimineata ca sa termin cate o carte. Scriitorii rusi erau in fruntea listei mele.

Desigur zapacita si repezita cum sunt, nu mi-a ramas mare lucru in minte din ce citeam. Sau cel putin asa am crezut pana ieri, cand am avut o revelatie cumplita: personajele acelea mistuite de ganduri, in cautarea lui Dumnezeu, torturate de setea de a intelege ce ii mana pe oameni in razboi, in pace, in dragoste, oameni care se inversuneaza ani intregi ca apoi sa ierte intr-o clipa, oameni care pacatuiesc si apoi se intorc smeriti catre Dumnezeu si catre semenii lor...ei bine personajele acelea exista in tiparele si asteptarile pe care mi le-am facut in mintea mea. Daca ai simti ca exista un astfel de om - cum ai putea sa faci altfel decat sa ratacesti in speranta ca, intr-o zi, veti putea sa mergeti umar la umar, pe acelasi drum? Cum ai putea ?

Si apoi vine glasul ratiunii care spune: Stii, oamenii aceia nu exista... franturi exista in fiecare, scriitorul le-a pus la un loc pentru a scoate un caracter extraordinar din zeci de oameni obisnuiti. Atentie la confuzii... se numeste "fictiune" dintr-un motiv evident... Tu esti chiar papadie ?!?

Apoi intervine vocea cealalta, cea pe care am inceput sa o ascult:
1. Daca nu ar fi, nu s-ar povesti. Exista legaturi pe care ochii nu le pot vedea, iar universul lucreaza pe cai ciudate (daaa, stiu, nu e prea original - dar poate pt ca acesta e un sentiment general uman).
2. Nu toti oamenii au aceleasi drumuri, avem dreptul sa fim fericiti in moduri diferite. 
3. Soarta se intelege cand privesti inapoi, nu cand te uiti inainte. O sa intelegi cand iesi la pensie. La 120.

Recunosc ca este posibil sa am o imaginatie cam prea bogata. Vad lucruri dincolo de cortina si nu am totdeauna dreptate. As renunta, insa uneori am...Victoriile, chiar si rare, te fac sa mergi inainte.
Dincolo de framantari, in mod paradoxal  imaginatia e si sursa pentru linistea mea interioara – personajele mele mistuite de neincredere si cautare isi gaseau menirea; zbucimul lor era mare si pentru ca nu citiseara cartea pana la final. Ele nu stiau, dar eu stiu – daca nu renuntam la intrebari, la cautari, raspunsurile incep sa vina.

Poate ca nu am dreptate, dar cum avem dreptul sa alegem in ce ne investim zilele, atunci eu aleg sa cred:

Singurul lucru pentru care merita cu adevarat sa traiesti in lumea reala este un vis.

dincolo de teama de singuratate

Doua zile de una singura la Paris. Ma uit in oglinda si ma intreb daca ar trebui sa admit ca ceva este in neregula. Am facut cumparaturile si am pe masa un pahar de vin si un pic de branza. Sarbatoresc. Nici eu nu stiu bine ce. Inainte de a pleca, prietenii ma intreabau pe jumatate tematori, pe jumatate cu speranta: "Siii, mergi singura?" Sunt simpatici si tin la mine. Dar au o problema cu intrebatul direct. Nu se arata dezamagiti si nici nu mai cer detalii cand spun: "Cu niste colegi, dar am si cateva zile doar pentru mine."

Pisica din cimitirul Montmartre

Ca orice loc in care oamenii vin doar pentru a pleca, aeroportul imi aduce jumatati de ganduri. Eu as vrea sa stau si sa ma uit la oameni. Sa ii intreb unde pleaca. Si daca sunt fericiti...Ma trag de urechi, in gand, pentru alunecarile melancolice. Functioneaza. Imi revin.

Geoda din Cite de la Science

 Termin treburile si raman cu programul la alegere.  O iau la pas pe stradute si dintr-odata ma ajunge din urma - in orasul acesta romantic, in care oamenii merg cu buzele la distante milimetrice si se cearta tinadu-se de mana - chiar ma ajunge din urma de undeva, neasteptata - senzatia de libertate... Cine in lume ar putea sa suporte o combinatie de mers ore intregi pe jos, fara graba si fara scop, carmit la stanga si la dreapta fara niciun motiv decat felul in care bate lumina pe trotuar,  mancat pe apucate, intrat la Planetarium, apoi la film, apoi la cimitirul Montmartre si apoi la muzeul erotismului? Nu stiu inca pe nimeni care sa suporte asa ceva. Drept ar fi sa spun ca nu stiu inca pe nimeni pentru care as renunta, fara nicio urma de regret.

Intr-o plimbare din asta am inteles ca cel mai rau este sa aleg ceva din teama - teama de singuratate, de a nu-mi gasi drumul, teama de ce vor zice ceilalti, teama de ratele la banca...

Straduta ruginie din Montmartre

Si cel mai greu am invatat ca in deciziile mari trebuie sa imi urmez inima, mai ales daca ratiunea nu gaseste motive temeinice de impotrivire. Daca las ratiunea - cu experienta si perceptia ei limitata - sa alega impotriva inimii, impotriva vocii interioare - pun invariabil intre mine si viata mea un fel de distanta. Permanent lipseste ceva, desi  - de afara - se pare ca sunt foarte aproape, ca am tot ce trebuie.

Unul dintre exponatele memorabile de la muzeul erotismului

Nici alesul cu inima nu mi-a simplificat viata, nici personala, nici profesionala. Dar la urma urmei fericirea este o munca de o viata, un drum, nu rezultatul unei singure alegeri. Cel putin, a venit sentimentul acela care te ajuta sa treci mai usor peste toate: acesta este drumul meu si mi-e dat mie sa il fac.

Montmartre - o strada pe care am nimerit.
Uneori calea trece prin zid...

 De asta poate mi-e mai usor sa ma plimb prin orase straine doar cu mine. Uneori visez cu ochii deschisi, dar nu ma mai tem. Viata-i lunga inainte si vor veni si alte alegeri. Pana atunci in timpul liber carmesc la stanga si la dreapta, ca sa fiu pe partea insorita sau sa vad de aproape cine stie ce copac ruginit.

 Si nu vreau nimic mai putin decat ce ar putea sa fie.

Moara de vant in Montmartre.
Fiecare avem cate una, pe undeva...

Sufletul copacilor

Nicicand nu se simte mai bine sufletul copacilor decat in noptile ploioase de toamna.
Frigul li se strecoara incet prin nervuri. Iar daca te opresti simti  si tu. Mai intai o sa ti se para ca picaturile lovesc in cadenta...apoi o sa intre in tine un fel de liniste. Nu ploaia bate in frunze, ci frunzele se intind spre ploaie, se spala de praful de peste an asa...ca sa se pregateasca.

Copacii mi-s dragi pentru ca stiu sa se desparta de ei insisi in liniste.Ca si cum intregul scop al infrunzirii lor a fost sa ajunga aici si se implinesc acum sub aceasta ultima ploaie.

Si ii invidiez pentru ca stiu sa plece si sa ramana in acelasi timp...Oamenii au uitat cum sa faca asta, iar in locul linistii au luat, fara instructiuni de folosire, posibilitatea de a alege...

O pasiune re-inviata

Zile ploioase si reci. Rasuflarea iernii ingheata deja varfurile copacilor. Vremea mi-a scurtat plimbarile si asa am redescoperit-o pe  Jane Austin.

Intrigile previzibile, personajele si zilele ploioase de acolo ma ajuta sa ma bucur de toamna mea. Imi plave ca de obicei Ea este puternica, dar sensibila, inteligenta si hotarata si aproape intelege lumea...aproape pentru ca o anumita doza de inocenta si superficialitate in judecata o impiedica sa vada prea departe.

Iar barbatul perfect este totdeauna aproape - ceva mai in varsta, dar liber, neaparat inteligent, cu umor, dar un pic aspru - atat cat sa o faca pe Ea sa nu priceapa cum stau lucrurile, o dojeneste cu tact si stie sa o faca sa ceara mai mult de la ea....Cu toata taria lui, El iubeste cu timiditate, de la distanta. O privire, o atingere intamplatoare a mainilor, caldura corpului care sta la jumatate de metru, linia gatului sau forma mainilor - toate astea le aprind visele si le strica somnul.

Dar dupa un pic de neliniste, lucrurile se termina cu o declaratie, un sarut lung si o cerere in casatorie...Povesti din alte secole...Imi place Jane Austin pentru ca aproape ma convinge ca viata poate fi creionata in linii foarte simple. Ca oamenii sunt fie rai, fie mai mult buni decat rai. Ca fiecare zi de toamna duce la un semineu bine incalzit, iar pasii nu se ratacesc niciodata - cel mult ocolesc putin...

Imi place toamana asta...