Noi prieteni

In a doua zi de scoala, m-am hotarat sa merg pe jos - ca doar asa am cunoscut toate locurile care mi-au fost dragi vreodata... Doar ca aici nu e ca in cealalta parte de lume pe care o cunosc eu: trotuarele exista doar din loc in loc si atunci sunt, de obicei, ocupate de cineva care tocmai a gatit ceva si se ofera sa te hraneasca si pe tine pentru cateva rupii amarate.

Cu un dolar cumperi aici cam 11500 de rupii, adica o portie buna de orez, o sticla de apa si un bilet la transportul local.

Ma avant vitejeste printre tarabele mobile, pedicaburi (taxiurile-bicicleta), scuterele parcate peste tot. La fiecare colt ma intampina fie guri cascate, fie zambete largi...Albii si mai ales albii pietoni sunt o specie rara pe aici. Pe masura ce simt ca ma apropii de liceu, imi dau seama ca habar nu am cum se numeste strada pe care trebuie sa intru si n-am niciun punct de reper cum ajung pe staduta potrivita... Noroc ca au pus un banner cu mine si la strada mare. Sa stie toata lumea ca scoala are un musafir de foarte de departe.

La scoala vazusem de ieri ca toata lumea are uniforma - una pentru profesori, una pentru elevi. Spre deosebire de scolile noastre insa, la fiecare doua zile se schimba culoarea uniformei. Probabil din motive de igiena, nu de fashion. Degeaba ma uitam eu dupa hainele colorate de ieri...

Mai invat vreo doua nume de colege, cursuri tot nu se tin - tot din motive de sarbatoare. Curtea este foarte animata de eleve cu hijab (baticul traditional musulman) si baieti in camasa si sacou negru... la 35 de grade.

O colega ma intreaba daca nu as vrea sa vin la ea, sa ii cunosc familia. Ma documentasem pe net despre aceste oferte care vin fara ca cineva sa te cunoasca prea bine si la care trebuie sa raspunzi direct, cu toata inima, daca asa simti ca e bine. In 10 minute sunt deja intr-o casa noua, pe salteaua de la intrare, in fata cu o multime de borcane cu dulciuri si saratele de toate formele si de toate culorile - de la galben pal la roz aprins si verde brotaciu.

 Casele din Gresik au o particularitate interesanta: intri mai intai pe o terasa, unde iti lasi incaltarile, mai departe se intra in prima camera, care e camera de primit oaspeti. Esti invitat sa stai pe jos sau, daca stapanii sunt mai instariti, pe niste canapele micute care au in fata o masuta de servit. Cat ai bate din palme de prin casa apar  2-3 femei care iti pun mai intai in fata un pahar cu apa, sigilat cu o folie de plastic si insotit de un pai. Dupa care incep sa aduca intre 5 si 20 (nu exagerez...) de borcane si farfurii cu lucruri de rontatit. Daca este un moment special primesti si o farfurie de soto - un fel de supa de pui, cu mult orez, un ou fiert taiat si niste carne de pui peste. Totul acoperit de un fel de lipie-cracker din faina de malai sau naut...sau cine stie ce alta materie pe care inca nu am reusit sa o identific. Mai trebuie sa ma pun la punct cu limba indoneziana ca sa aflu mai mult...

Tatal colegei mele se ocupa de locul de rugaciune alaturat. Liniile fetei sale ma fac sa cred ca e genul care te ia cu binisorul si te aduce unde vrea el. Tine spatele drept, fruntea usor inclinata si e imbracat dupa portul traditional. Ma studiaza cu atentie, in tacere, cat vorbesc cu cei mai tineri ai casei si ma joc cu cel mai mic locuitor de pe aici. El nu vorbeste deloc engleza, dar decide ca, in afara de culoarea pielii, sunt de-a locului. Zambesc mult, vorbesc linistit, ma inclin cand dau mana, deci sunt binevenita in casa lor oricand. De atat e nevoie ca sa te decizi pe cine vrei pe langa tine. Trei minute de tacere.