Dupa micul dejun, la 6.30, incep deja orele de sport. Nici nu s-ar putea mai tarziu, pantalonii scurti sunt interzisi pentru toata lumea.
Daca e luni, atunci la 7.30 au o mica ceremonie de deschidere si inca o rugaciune...Indonezienii sunt mari amatori de ceremonii, vorbit la microfon si ridicat steaguri.
La 9.45 e cel mai fericit moment al zilei - pauza mare.... Cu vreo 5 minute inainte de bucata din Eine Kleine Nachtmusik care tine loc de clopotel, curtea scolii este invadata de peste 30 de triciclete care vand orice - de la tempe (un fel de snitel din soia fermentata), la nasi goreng (orez prajit cu diverse condimente), nuci de cocos, soto (o supa groasa, cu orez, legume, pui si uneori un ou fiert deasupra), sate (mici frigarui de pui, condimentate din belsug) si o sumedenie de chestii extra-dulci pe care inca nu am invatat sa le pronunt...
Mancarea se da in frunze de banan, in hartie sau in pungi... inclusiv supa si sucul se livreaza asa - in niste pungi nitelus mai groase decat cele pe care le foloseam acasa pt sendvisuri. Se intampla si sa primesti soto intr-un castron returnabil, din portelan, cu o lingura de plastic....Fiecare mananca pe unde poate - in clase, pe jos, in curte, pe trepte. Pauza mare e o veselie generala, un amestec de uniforme profesorale colorate, de fete cu batic si fuste pana la calci si de baieti in sacou. Temperatura urca incet spre 30 de grade tropicale...cu totul altfel fata de aceleasi grade temperate.
Cand treci printre ei se reped sa iti ia mana si sa o duca la frunte...How are you miz? Good morrrning, mizzzz!
Vor sta la scoala pana la 3, de luni pana vineri. Sambata au noroc, stau numai pana la 11...
Cara dupa ei o multime de device-uri - de la telefoane si tablete pana la dispozitive speciale de facut selfieuri - un fel de bete prelungitoare, dar si niste lentile speciale care se ataseaza telefonului mobil...
Fetele imi canta la ore One direction pe post de exercitiu de limba engleza, iar baietii imi vorbesc de Barcelona, Chelsea, Real Madrid, Milan...
Intr-o zi, la cursurile de dupa amiaza, care nu-s la o scoala religioasa, o fata de vreo 14 ani incepe sa lacrimeze la subiectul melodie preferata... Imi explica printre suspine ca I miss my ex, miss.. Am rasuflat usurata...love is all around...
Visul de a ajunge in Europa nu exista...e o lume prea indepartata si exotica. Ii intreb unde si-ar dori sa calatoreasca si imi spun ca viseaza sa ajunga la Makka...adica la Mecca cea sfanta, unde orice bun musulman ar vrea sa mearga, macar o data in viata. In rest tara lor, mare cat Europa noastra, le este de ajuns. Multi dintre ei nu au plecat niciodata mai departe de Surabaya - un oras de 5 milioane de locuitori, aflat la 1h distanta.
La scoala insa invata engleza, araba, mandarina si uneori japoneza. Pentru fiecare profesorii se straduiesc sa le aduca si cate un vorbitor fluent, cel putin pentru cateva luni pe an. Limba lor e vorbita de 240 de milioane de oameni din vreo 300 de grupuri etnice...
Indonezia insa e o tara tanara, in care nu e neobisnuita nici coruptia, nici incompetenta. Independenta a fost proclamata abia acum 69 de ani, iar despe libertatea se vorbeste inca tinand pumnii stransi. S-a castigat dureros, cu macete si bete in fata pustilor olandeze.
Ma uit la copiii acestia si ma intreb cat va dura pana cand, din multimea asta de copii rabdatoari, se vor ridica cei care vor visa pentru noi toti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu