Top 5 lucruri favorite in Indonezia

In topul ultimelor 15 zile de experiente exotice as trece, fara o ordine anume:

1. Mango - Pana acum nimic nu e mai bun pe lume decat acest fruct - o combinatie de pepene galben, banane aromate, piersici bine parguite si un iz de rasina de brad... Gazda mea ma trateaza cu cate 2-3 tipuri aproape in fiecare seara si imi explica...inca nu avem asa de multe si de bune, nu e sezonul... Daca exista un mango si mai bun decat ce gust eu acum, atunci din Octombrie nu mai mancanc nimic altceva...

2. Copiii de aici - ma privesc pe jumatate curiosi, pe jumatate tematori. Inca nu au mai vazut asa ciudatenie. Unii ma urmaresc de la distanta, pe bicicleta, apoi trec pe langa mine de 2-3 ori, prefacandu-se ca nu ma privesc...doar se plimba. Cand le zambesc, se lumineaza dintr-o data si imi zambesc inapoi sau pun ochii in pamant si dispar rapid dupa primul colt. Si se mai uita o data...

3. Ceremoniile. Indonezienii sunt mari amatori de festivitati -  fie ca sunt legate de ziua independentei, fie ca sunt mici petreceri de weekend organizate intre vecini, fie ca sunt cele mai mari dintre toate - nuntile. Acestea au o multime de etape si se termina cu o receptie - un bufet in stil indonezian - adica peste 20 de feluri de mancare, fara dans si fara alcool, dar cu niste costume la care m-as putea uita toata ziua. O nunta obisnuita are peste 1000 de musafiri, care insa nu stau mai mult de 20 de minute. Nu de alta, dar de multe ori, trebuie sa  mai viziteze inca alte 2-3  petreceri.  

 


4. Camerele de la intrare - orice casa de aici are ca prima  incepere un loc pentru oaspeti. Pe saltea, pe jos sau pe niste canapele mici, musafirii sunt oricand bineveniti.
 
5. Carnavalul de la Jember. Al 4lea cel mai mare festival de acest fel din lume...am avut locuri chiar in primul rand :)

 

 

 

La scoala, in Indonezia

Pentru copiii de la scoala musulmana ziua incepe la 4.30 sau la 5, cu rugaciunea de dimineata.

Dupa micul dejun, la 6.30, incep deja orele de sport. Nici nu s-ar putea mai tarziu, pantalonii scurti sunt interzisi pentru toata lumea.
Daca e luni, atunci la 7.30 au o mica ceremonie de deschidere si inca o rugaciune...Indonezienii sunt mari amatori de ceremonii, vorbit la microfon si ridicat steaguri.

La 9.45 e cel mai fericit moment al zilei - pauza mare.... Cu vreo 5 minute inainte de bucata din Eine Kleine Nachtmusik care tine loc de clopotel, curtea scolii este invadata de peste 30 de triciclete care vand orice - de la tempe (un fel de snitel din soia fermentata), la nasi goreng (orez prajit cu diverse condimente), nuci de cocos,  soto (o supa groasa, cu orez, legume, pui si uneori un ou fiert deasupra), sate (mici frigarui de pui, condimentate din belsug) si o sumedenie de chestii extra-dulci  pe care inca nu am invatat sa le pronunt...

Mancarea se da in frunze de banan, in hartie sau in pungi... inclusiv supa si sucul se livreaza asa - in niste pungi nitelus mai groase decat cele pe care le foloseam acasa pt sendvisuri. Se intampla si sa primesti soto intr-un castron returnabil, din portelan, cu o lingura de plastic....Fiecare mananca pe unde poate - in clase, pe jos, in curte, pe trepte. Pauza mare e o veselie generala, un amestec de uniforme profesorale colorate, de fete cu batic si fuste pana la calci si de baieti in sacou. Temperatura urca incet spre 30 de grade tropicale...cu totul altfel fata de aceleasi grade temperate.

Cand treci printre ei se reped sa iti ia mana si sa o duca la frunte...How are you miz? Good morrrning, mizzzz! 

Vor sta la scoala pana la 3, de luni pana vineri. Sambata au noroc, stau numai pana la 11...
Cara dupa ei o multime de device-uri - de la telefoane si tablete pana la dispozitive speciale de facut selfieuri - un fel de bete prelungitoare, dar si niste lentile speciale care se ataseaza telefonului mobil...
Fetele imi canta la ore One direction pe post de exercitiu de limba engleza, iar baietii imi vorbesc de  Barcelona, Chelsea, Real Madrid, Milan...
 Intr-o zi, la cursurile de dupa amiaza, care nu-s la o scoala religioasa, o fata de vreo 14 ani incepe sa lacrimeze la subiectul melodie preferata... Imi explica printre suspine ca I miss my ex, miss.. Am rasuflat usurata...love is all around...

Visul de a ajunge in Europa nu exista...e o lume prea indepartata si exotica. Ii intreb unde si-ar dori sa calatoreasca si imi spun ca viseaza sa ajunga la Makka...adica la Mecca cea sfanta, unde orice bun musulman ar vrea sa mearga, macar o data in viata. In rest tara lor, mare cat Europa noastra, le este de ajuns. Multi dintre ei nu au plecat niciodata mai departe de Surabaya - un oras de 5 milioane de locuitori, aflat la 1h distanta.

La scoala insa invata engleza, araba, mandarina si uneori japoneza. Pentru fiecare profesorii se straduiesc sa le aduca si cate un vorbitor fluent, cel putin pentru cateva luni pe an. Limba lor e vorbita de 240 de milioane de oameni din vreo 300 de grupuri etnice...
Indonezia insa e o tara tanara, in care nu e neobisnuita nici coruptia, nici incompetenta. Independenta a fost proclamata abia acum 69 de ani, iar despe libertatea se vorbeste inca tinand pumnii stransi. S-a castigat dureros, cu macete si bete in fata pustilor olandeze.

Ma uit la copiii acestia si ma intreb cat va dura pana cand, din multimea asta de copii rabdatoari, se vor ridica cei care vor visa pentru noi toti.

Noi prieteni

In a doua zi de scoala, m-am hotarat sa merg pe jos - ca doar asa am cunoscut toate locurile care mi-au fost dragi vreodata... Doar ca aici nu e ca in cealalta parte de lume pe care o cunosc eu: trotuarele exista doar din loc in loc si atunci sunt, de obicei, ocupate de cineva care tocmai a gatit ceva si se ofera sa te hraneasca si pe tine pentru cateva rupii amarate.

Cu un dolar cumperi aici cam 11500 de rupii, adica o portie buna de orez, o sticla de apa si un bilet la transportul local.

Ma avant vitejeste printre tarabele mobile, pedicaburi (taxiurile-bicicleta), scuterele parcate peste tot. La fiecare colt ma intampina fie guri cascate, fie zambete largi...Albii si mai ales albii pietoni sunt o specie rara pe aici. Pe masura ce simt ca ma apropii de liceu, imi dau seama ca habar nu am cum se numeste strada pe care trebuie sa intru si n-am niciun punct de reper cum ajung pe staduta potrivita... Noroc ca au pus un banner cu mine si la strada mare. Sa stie toata lumea ca scoala are un musafir de foarte de departe.

La scoala vazusem de ieri ca toata lumea are uniforma - una pentru profesori, una pentru elevi. Spre deosebire de scolile noastre insa, la fiecare doua zile se schimba culoarea uniformei. Probabil din motive de igiena, nu de fashion. Degeaba ma uitam eu dupa hainele colorate de ieri...

Mai invat vreo doua nume de colege, cursuri tot nu se tin - tot din motive de sarbatoare. Curtea este foarte animata de eleve cu hijab (baticul traditional musulman) si baieti in camasa si sacou negru... la 35 de grade.

O colega ma intreaba daca nu as vrea sa vin la ea, sa ii cunosc familia. Ma documentasem pe net despre aceste oferte care vin fara ca cineva sa te cunoasca prea bine si la care trebuie sa raspunzi direct, cu toata inima, daca asa simti ca e bine. In 10 minute sunt deja intr-o casa noua, pe salteaua de la intrare, in fata cu o multime de borcane cu dulciuri si saratele de toate formele si de toate culorile - de la galben pal la roz aprins si verde brotaciu.

 Casele din Gresik au o particularitate interesanta: intri mai intai pe o terasa, unde iti lasi incaltarile, mai departe se intra in prima camera, care e camera de primit oaspeti. Esti invitat sa stai pe jos sau, daca stapanii sunt mai instariti, pe niste canapele micute care au in fata o masuta de servit. Cat ai bate din palme de prin casa apar  2-3 femei care iti pun mai intai in fata un pahar cu apa, sigilat cu o folie de plastic si insotit de un pai. Dupa care incep sa aduca intre 5 si 20 (nu exagerez...) de borcane si farfurii cu lucruri de rontatit. Daca este un moment special primesti si o farfurie de soto - un fel de supa de pui, cu mult orez, un ou fiert taiat si niste carne de pui peste. Totul acoperit de un fel de lipie-cracker din faina de malai sau naut...sau cine stie ce alta materie pe care inca nu am reusit sa o identific. Mai trebuie sa ma pun la punct cu limba indoneziana ca sa aflu mai mult...

Tatal colegei mele se ocupa de locul de rugaciune alaturat. Liniile fetei sale ma fac sa cred ca e genul care te ia cu binisorul si te aduce unde vrea el. Tine spatele drept, fruntea usor inclinata si e imbracat dupa portul traditional. Ma studiaza cu atentie, in tacere, cat vorbesc cu cei mai tineri ai casei si ma joc cu cel mai mic locuitor de pe aici. El nu vorbeste deloc engleza, dar decide ca, in afara de culoarea pielii, sunt de-a locului. Zambesc mult, vorbesc linistit, ma inclin cand dau mana, deci sunt binevenita in casa lor oricand. De atat e nevoie ca sa te decizi pe cine vrei pe langa tine. Trei minute de tacere.

Noi inceputuri

Joi, 14 august. Prima zi la scoala.

In fata portii ma asteapta miss Lucia cu moto-scuterul. Ma catar in spatele ei si trag aer in piept. Este prima data cand merg cu o asemenea nazdravanie, iar traficul de aici nu mi se pare pentru incepatori.... Singura instructiune: in Indonezia, o doamna se urca pe scuter trecand piciorul drept peste sezutul scuterului. Niciodata invers...

Aici toata lumea are scutere sau masini de teren. Trotuarele sunt aproape inexistente. A merge pe jos e o mare excentricitate...desigur daca nu esti sarac-lipit si doar pe propriile picioare te poti deplasa.

La intrarea in scoala vad un mare banner cu poza mea si o urare de bun venit. O multime de elevi stau in fata portii si se reped - care sa deschida poarta, care sa ne intind mainile mie si Luciei. In loc de strangerea occidentala la care ma asteptam eu, se apleaca fiecare sa ne sarute mainile - si baietii si fetele - de fapt sa isi atinga nasurile sau fruntea sau obrazul de manile noastre drepte... Semn de mare respect pentru profesori, binefacatori de tot felul si pentru cei mai in varsta din familie...
Sunt usor nedumerita de tratament, dar stau cuminte pentru ca a refuza sa intinzi mana inseamna ca esti suparat rau pe respectivul...

welcome banner. 

La scoala o intalnesc si pe Ria - colega mea de aici si cea care se va ocupa de acomodarea mea la scoala.
In emailurile schimbate inainte de a ajunge, imi povestea cum si-ar dori sa-si deschida scoala ei...Aici toata lumea viseaza sa isi deschisa sau sa isi creasca micuta afacere de familie pe care o are deja.
Imi sunt prezentate cateva zeci de persoane...in invalmaseala de oameni si fete am retinut doar ca doamnele sunt Bu Cutare iar domnii sunt Pak Cutare. Intre noi merge si fara, daca asa am stabilit, dar de fata cu elevii niciodata nu vorbim fara Buu si fara Pak... Eu voi fi Buu Deni sau Miz Deni pentru ca numele meu e prea lung si neobisnuit pentru meleagurile acestea...:)  

Primesc doua fete - mai bine vorbitoare de engleza - care sa imi arate scoala si tot ce se intampla pe aici. Ore nu prea se tin azi, pt ca e zi de competitii - in cinstea zilei independentei care se va celebra in 17.

La fel si vineri, tot zi de competitii - printre care celebrele jocuri cu franghia, la care sunt invitata si eu sa particip. Ma pun pe mine la primul nod...ca-s mai inalta, cu vreo doua capete...Si iata cum echipa profesoarelor firave castiga cu 2 la 1 in fata echipei de eleve durdulii :)

Se face pranzul si e timpul sa gust din bunatatile locale. Probabil preferatul meu pentur multa vreme va fi tempe - un fel de hamburger din boabe de soia fermentate, invelite intr-un strat ca de snitel facut din faina de cocos.
Buu  Ria ma invita sa iesim la o cafenea amenajata intr-o fosta casa coloniala. Luam si doua fete care au terminat acum scoala...Cele mai mari curiozitati ale lor: cum arata steagul nostru si vor sa le cant imnul nostru...Scap doar cu recitat si explicat simbolistica din fiecare culoare a drapelului...

new friends

Acasa gasesc menajera intinsa pe jos, in hol, ca o pisica in cautare de racoare. Este prea cald pentru orice....Urc la mine si pornesc, cu vinovatie, aerul conditionat...
Peste vreo jumatate de ora o aud trebaluind printre oale. Vine si imi bate la usa apoi se retrage. Deschid si o vad cu o farfurie cu manare...Nu stie cum sa ma strige, asa ca imi face semne cu mana si ma ademeneste spre bucatarie. Farfuria ei este pe jos, dar pe mine vrea sa ma puna la masa. Dau din maini ca e prea cald, imi iau orezul si ma asez langa ea. Mancam in liniste, privindu-ne pe furis.

Aterizata in Indonezia

August 13. Am plecat de acasa ieri la pranz si, dupa mai bine de 34 de ore, iata-ma ajunsa in casa mea pentru urmatorele 4 luni de zile.

Gresik, McDonald's e la 2 minute de casa mea...in meniu, pe langa  burgeri si cartofi, avem si orez :) 

La antropologie, acum vreo 12 ani, invatam despre socul cultural si despre cat este de greu sa te adaptezi intr-un loc diferit de casa ta, mai ales atunci cand vrei sa traiesti si sa intelegi oameni care au crescut altfel decat tine...Prostii! Am calatorit in peste 20 de tari pana acum, cat de greu ar putea sa fie sa traiesc intr-un paradis tropical cu running water, in a boarding house for teachers? 

Prima lectie: totul se schimba usor, nu trebuie sa te agati prea mult de forma, ci mai degraba de spiritul lucrurilor.

La aeroport m-a asteptat miss Lucie, cea care administreaza relatia cu internii si se ocupa de scoala de limbi straine. So far, so good - imi zic eu, in gandul meu. Mergem cu taxiul cam la o ora distanta de Surabaya, printr-o zona industriala cu detaliile fericit acoperite de noaptea tot mai groasa.

Pe drum aflu ca nu voi sta la internatul pentru profesori, ci la o familie...Buuuun, problema e ca nu am cadou pentru familie...m-am straduit sa inghesui toate indispensabilele vietii mele intr-o valiza de 21 de kg si atunci n-a fost loc de prea multe carti si prea multe cutii cu bomboane. Nu-i nimic, o sa realoc cutia de bomboane pentru profesori si un calendar cu peisaje. Ne descurcam. Doar vin dintr-o tara fost comunista, inventiva si etern adaptabila.

Intram in Gresik - orasul pe care il stiam de pe harta un fel de Codlea - micut, periferic, linistit... Ti-ai gasit, strazile sunt pline de scuteristi, exista 2-3 artere mari si in rest un amalgam de stradute, de nu stii exact daca esti in Roma sau in Istambul. E 10 seara, dar traficul nu pare deloc adormit. pe marginea strazii, fiecare mm de trotuar este ocupat de cate un bicicleto-magazin. Cu orez, cu un fel de gogosi, cu peste, cu pui, cu nu stiu ce alte lighioane neidentificabile, cu suc de fructe, cu nuci de cocos si cu cine stie ce alte minunatii.

Aveam sa aflu mai tarziu ca acest oras are un numar impresionat de oameni care lucreaza acasa si incearca sa vanda rodul priceperii lor celor mai norocosi, care au slujbe in afara casei sau niste afaceri mai prospere, cu faianta pe jos. In Gresik se manufactureaza orice, de la prajituri de casa la posete, invitatii de nunta si farfurii din frunze de banan.

Gazdele ne asteapta la poarta, un cuplu de oameni micuti, zambitori si usor incurcati de limba asta universala care in partea asta de lume nu e asa de universala pe cat credeam eu. Imi arata camera mea, la etaj - micuta, curata, fara TV, dar cu wifi si aer conditionat. Lucie imi spune ca pentru orice pot sa o sun pe ea si o sa traduca ce vreau...Va fi distractiv, imi spun eu, las ca ne descurcam prin semne....

Imi ingheata un pic zambetul la prezentarea baii. Vasul de toaleta fara vreun maner sau buton si bazinul de colectare care seamna cu un fel de cada de la sauna ma face sa cred ca running water era doar advertising. Aflu ca exista si apa si la robinet, dar numai dimineata, pentru vreo ora. Atunci toata lumea strage cat are nevoie. In special pentru spalat, pentru ca aici n-ai voie - prin religie - sa iesi de la baie fara sa te speli...au un dispret profund fata de hartia din baile occidentale ...cum sa fii curat daca doar te stergi, fara sa te speli?

O sa am nevoie de  cateva zile sa ma obisnuiesc cu ideea ca daca sutele astea de milioane de oameni ar avea atata desfrau de apa cat au europenii, probabil resursele planetei s-ar epuiza in 10 ani si am sta toti cu bazine de colectare acasa...


Deocamdata ma retrag in camera mea, trec la pijama si imi torn in pahar un pic din sticla de tuica de la George - cea pentru remedii naturiste in caz de situatii speciale stomacale. Ma intind in pat si pe tavan mi se deruleaza rapid calatoria, gradina cu fluturi din aeroportul de la Singapore, cei de acasa...Simt fiecare din 10 000 de km dintre locul acesta si casa mea. Pentru prima data, in viata mea de om mare, mi-e dor de casa.

Intre Singapore si Indonezia