tot mai departe

Azi a dat peste mine (pe facebook, evident) un fost coleg din generala.
Mai bine zis primul baiat care a incercat sa mai ia de mana...Nu sunt foarte sigura, cred ca si prima floare de la el am primit-o. Nu mai am nici cea mai mica idee...oare cate zile la rand ne-am plimbat prin parc la o distanta respectabila? Ma prinde acelasi sentiment pe care il am iarna la mare, pe plaja pustie. Lucruri atat de importante acum 20 de ani mi s-au sters complet din memorie...nu stiu daca mi-au ramas 2-3 detalii incetosate.

Pe vremea aceea eram in clasa a 5a si cred ca eram pentru majoritatea oamenilor la fel de ciudatica ca si astazi. Cu lumea mea, cu povestile mele, cu incapatanarea si sensibilitatile mele indarjite. Mare mirare ca vroia sa stea cineva la mai putin de 1m de mine...

Poate de asta mi-am cam pierdut sirul azi si stau si ma gandesc la toti cei care s-au interesectat cu drumul meu. Cativa profesori adevarati, o multime de colegi cu nume incerte, cativa prieteni buni, vreo doi oameni pe care i-am iubit, vreo doi care m-au iubit ei pe mine. In mod ironic de fiecare data altii, caci sentimentele pozitive functioneaza in sincron mult mai rar decat la Hollywood.

Imi trec prin minte imagini ale celor care mi-au fost alaturi, la ce am pastrat din ei...Incet-incet, din toate bucuriile si tristetile nu mi-au mai ramas decat vreo 2-3 lucruri pe care le-am invatat si, in rest, un morman de amintiri de care m-am descotorosit. Poate uneori chinuitor, rational si planificat. Poate alteori pur si simplu, fara prea multe intrebari.

Imi aduc aminte de cel care m-a invatat ca, pe calculator sau la masina de scris, trebuie sa ai grija sa pui spatiu dupa virgula, dupa punct. Niciodata inainte...De fiecare data cand primesc un text scris aiurea imi aduc aminte de mana lui pe umarul meu si de vocea lui pe care as recunoaste-o si dupa 100 de ani. Parfumul lui insa s-a pierdut...

A fost o vreme cand lumea mea n-avea nici un semn de punctuatie fara el, iar azi n-a mai ramas din tot decat obisnuinta de a pune spatiu dupa virgula...

Si apoi mai sunt cei pe care nu i-am cunoscut niciodata, dar care au lasat pe ici pe colo cate o bucata din gandul lor, asa - ca sa ne mai sprijinim fruntile obosite...Cand nu mai inteleg nimic din lumea asta, ma intorc spasita la Erasmus din Rotterdam  si la Elogiul lui. Daca n-ar fi uitarea, cum am putea redeveni suficient de prosti incat sa o luam de la capat, sa speram ca daca nu de data asta, atunci sigur de data viitoare lucrurile vor fi grozave si bune si asa cum trebuie...

Si timpul trece...5 ani, 10 ani, o viata intreaga. Imi imaginez ca de acum mai am o vreme pentru a ma bucura de nunti si de botezuri, apoi incet-incet o sa vina si alte feluri de adunari. M-am uitat o saptamana la televizor si deja cred ca jumatate dintre oamenii pe care ii cunosc vor muri de cancer. Inclusiv eu, probabil imediat ce voi fi gasit un motiv foarte puternic pentru care merita sa traiesti 1000 de ani.

Pentru seara asta, cel putin, raman pe plaja mea, tot mai departe de ceilalti si de mine. Fara amintiri si fara intrebari. 

Poveste cu busteni

Imi plac povestile. Cred ca murim doar in ziua in care sufletul nostru a adunat destule cat sa ii ajunga pentru drum.

Cineva imi explica saptamana trecuta cum se facea exploatarea forestiera acum cateva sute de ani...si cat de bine se aseamana cu viata noastra.
Taiai bustenii, le dadeai drumul pe rau si ei mergeau dupa cum ii ducea apa, spre marea cea mare. In unele locuri se adunau prea multi. Si atunci, urcati unii peste altii, uitau care este drumul si rostul lor.
Era zadarnic sa incerci sa ii urnesti din loc.

Doar un om foarte, foarte priceput stia sa gaseasca intre toti bustenii pe acela care, atins cu blandete, elibera zagazul pentru toti ceilalti.

Povestea spune ca asa este si cu noi - ne blocam adesea intr-un loc sau langa niste oameni sau in niste ganduri. Si, desi poate am vrea, nu ne miscam pana cand nu iese la suprafata o singura idee, un singur lucru care ne impinge inapoi pe drumul nostru de ape sau de ganduri.

Wear sunscreen

Sunt la a 4a ascultare. Dintre toate instrumentele moderne care imi asalteaza viata, despre youtube numai de bine.


Melodia asta a ajuns la mine acum vreo cativa ani, in cel mai potrivit moment. Azi i-a venit vremea sa se intoarca.

In afara de traitul in California simt foarte aproape fiecare vers.

Imi dau seama ca in toate intorsaturile si sucelile din viata mea a existat o singura constanta, un singur lucru care ma impinge inainte si care nu ma lasa sa ma duc prea jos. Gandul  ca pot alege eu, ca sabia e la mine. As putea sa las lucrurile sa se intample, sa merg si eu pe langa ele. Mai ales ca sunt in jumatatea fericita de lume, care scormoneste dupa mancare in supermarket si dardaie de frig doar pana ajunge la masina.

Iar in bucata asta de lume, primim cu generozitate retete de fericire: de la work-life balance, pana la cati copii sa ai, la cati ani, ce sa mananci si cum sa te uiti in alta parte cand e mai usor asa.

10 pasi simpli spre orice. Si daca nu ne iese, oricum suntem mult mai fericiti si destepti decat miliardarii care divorteaza sau decat cei care pun cate un "ba" la tot a doua vorba. Incet si sigur ii lasam pe ceilalti sa scrie rolul principal pentru viata noastra.
3h de televizor pe zi si nici nu iti aduci aminte daca mai aveai si tu ceva de pus pe lista ta de cerut de la viata. E asa de usor sa crezi ca fericirea si suferinta sunt niste forte exterioare care te impresoara fara ca tu sa poti sa intinzi sau sa iti retragi mana. Ca lucrurile ni se intampla sau nu.

Iubesc melodia asta pentru ca imi spune ca drumul e lung, ca acum traiesc doar o secventa, ca e in regula sa nu stiu ce vreau si ca pot alege fara sa iau pe umeri toata povara lumii. La urma urmei it's half chance. 

Mi-am adus aminte ca prefer sa imi aleg singura felul de a ma bucura si de a suferi.

E calea mea, sunt regulile mele.