Ce ne macina mai tare nu e suferinta maxima in care dupa indelungate lupte interioare, ajungem sa ne gasim sensul, sa ne simtim speciali si alesi.
Ne doare mai tare mediocritatea - cand suntem ca toti ceilalti si nu reusim sa ne pretindem nici speciali, nici alesi.
E greu si semn de mare putere sa sa iti gasesti rostul in suferinta maxima. In cele din urme, daca esti cu adevarat ales, te mangai ca trebuie sa fie un rost in toate astea, ca trebuie sa fii mai puternic si sa treci peste si sa inveti.
Ce mai ramane de spus insa cand nu ai nici suferinte mari, nici bucurii extreme si usor te injunghie sentimentul tulbure ca ar trebui sa existe un sens mai mare decat tine, cand te simti pierdut si singur, aproape uitat intr-un colt pe etajera...cand te roade constant sentimentul ca inca nu esti pe sinele tale, ca te pierzi in detalii si nu ai ales inca viata aceea adevarata, pentru care te-ai nascut candva...
Cand astepti sa iti gasesti si rostul tau in marele sirag...
vineri, 21 ianuarie 2011
Numai noi suntem speciali?
Ma apuca uneori cate un dor de duca de nu mai stiu pe unde sa-mi ascund valiza...
Mi-e teama ca intr-o zi o sa mi-o ia picioarele inainte spre vreo tara africana sau chiar mai indepartata si numai m-oi vedea ca nu-s pe unde eram....
Si ma gandeam de la ce mi se trage toata starea asta ciudata. Nu ca ar fi valabil pentru oricare situatie, dar azi clar mi-am dat seama...e o mare schisma la mine intre felul in care cred eu ca ar trebui sa fie lucrurile si felul in care, in realitate, pot ele sa fie. Desigur nu e vina lucrurilor. Dar poate ca nici a mea. Ce sa fac eu, de exemplu, daca timp de multi ani de zile am auzit de atatea ori - de ex - ca este foarte important felul in care dai feedback si ca totdeauna, daca vrei sa scoti ce e mai bun din oameni, trebuie sa le spui, mai intai, "de bine".
Imi aduc aminte mai bine decat as vrea cum ma distram de formularea standard: "a fost foarte bine, excelent, etc DAR..."urmat de o insiruire de elemente care matura complet orice urma de energie pozitiva. Are si feedbackul asta mestesugul lui...nu merge sa pui sablonul si sa spui tot numai ce vrei tu neaparat sa stie omul acela ca nu e bine...
Azi, absolut intamplator, am auzit feedbackul dat pentru o fata si o prezentare pe care o vazusem si eu. Stiam ca fata facuse impresie foarte buna si era pe buna dreptate. Ei dar ce mi-au auzit urechile? Un ton ferm si usor suparat - de ce s-a grabit, prea repede dadea slide-urile si noi i-am spus dar ea tot asa.
Dupa cele 2 minute de eliberare a tensiunii, a venit si completarea care insa a sunat mai mult a "dres busuiocul" decat a aprecieri reale.
Si stiti care a fost partea care acum ma face sa imi doresc sa fiu in alta parte, foarte, foarte departe? Cel care dadea feedbackul chiar era one of God's better people si credea cu sinceritate tot ce a spus frumos...Mai mult, dupa ce a inchis telefonul si-a dat seama ca nici macar nu a fost asa de grav ca fata a fost (e drept) un pic prea repezita, ca a avut o privire zambitoare si asta a facut ca toate cifrele seci sa fie foarte interesante...
Cand i-am spus ca poate era mai bine sa spuna prima data ceva de bine...s-a amarat, pentru ca stie teoria asta americana... una din cele mai bune de la ei, dar numai daca e aplicata cu sufletul, nu cu formularul.
Fara sa vreau chiar eu, care stau acuma si ma intreb ce este in neregula cu noi, i-am servit o portie din propriul medicament...
Iar acum eu stau aici si parca totul mi se pare foarte trist...Stim cat de rau ne cade cand ne spune cineva numai ce avem de imbunatatit, cat de nepriceputi si departe suntem. Stim ca ne cam doare cand ceilalti ne spun repede si raspicat cate vreo "imbunatatire", uitand ca si noi suntem la fel de speciali ca si ei...Aparent poate parem niste stalpi blindati cu stima de sine, incredere si autosuficienta...dar de aproape suntem la fel ca ei - vrem sa auzim ca am facut ceva bine, ca le place de noi...ca nu stiu ce nevoie de afinitate si afliere mai umbla prin creierele noastre surprinzator de la fel...
Deci stim noi toate asta si, cu toate astea, cand ne intreaba cineva ceva (sau nici macar nu ne intreaba) ne repezim sa zicem ce nu ne place...
Oare o fi asa de greu sa numaram pana la 1 si sa spunem ce simtim cu adevarat si anume..."mi-a placut foarte mult x, y si z, si daca ar mai putea sa faca si a, b si c, ar fi cel mai grozav, magnetic, iubit si faimos dintre toti prezentatorii pe care ii ai. Oamenii ar cumpara bilete numai sa vada." Un feedback din acesta ar fi pe jumatate amuzant, pe jumatate real si pe-deantregul bine primit...
Adevarul- adevarat este ca nu avem nevoie de ceilalti sa ne spuna cat de departe suntem, cat de mult gresim.
Adevarul este ca avem nevoie de ceilalti sa ne spuna ca suntem frumosi si buni si foarte aproape. Atat de aproape incat numai cativa metri ne lipsesc sa atingem cerul. Stim noi foarte bine cum stau lucrurile si ca cerul se va muta pe dealul urmator cand ne vom apropia, dar avem nevoie sa stim ca ceilalti nu vad asta, ca ei cred in noi mai mult decat credem noi insine...
In final toata problema e tot la noi in curte - stim toate astea, stim cum am vrea sa fie...dar cand ne vine randul avem impresia ca numai noi suntem speciali si avem toate nevoile astea...Ceilalti sunt deja grozavi si puternici si poti sa le spui direct ca "hmmm...mai ai drum lung pana departe."
Asa-i la noi...ma intreb daca la altii o fi altfel sau daca macar au avantajul ca nu te fac sa astepti ca lucrurile ar putea sa fie altfel, asa cum simti tu ca ar trebui sa fie...Cel mai tare nu doare prapastia dintre bine si rau, ci distanta minuscula dintre aproape bine si bine-bine.
Mi-e teama ca intr-o zi o sa mi-o ia picioarele inainte spre vreo tara africana sau chiar mai indepartata si numai m-oi vedea ca nu-s pe unde eram....
Si ma gandeam de la ce mi se trage toata starea asta ciudata. Nu ca ar fi valabil pentru oricare situatie, dar azi clar mi-am dat seama...e o mare schisma la mine intre felul in care cred eu ca ar trebui sa fie lucrurile si felul in care, in realitate, pot ele sa fie. Desigur nu e vina lucrurilor. Dar poate ca nici a mea. Ce sa fac eu, de exemplu, daca timp de multi ani de zile am auzit de atatea ori - de ex - ca este foarte important felul in care dai feedback si ca totdeauna, daca vrei sa scoti ce e mai bun din oameni, trebuie sa le spui, mai intai, "de bine".
Imi aduc aminte mai bine decat as vrea cum ma distram de formularea standard: "a fost foarte bine, excelent, etc DAR..."urmat de o insiruire de elemente care matura complet orice urma de energie pozitiva. Are si feedbackul asta mestesugul lui...nu merge sa pui sablonul si sa spui tot numai ce vrei tu neaparat sa stie omul acela ca nu e bine...
Azi, absolut intamplator, am auzit feedbackul dat pentru o fata si o prezentare pe care o vazusem si eu. Stiam ca fata facuse impresie foarte buna si era pe buna dreptate. Ei dar ce mi-au auzit urechile? Un ton ferm si usor suparat - de ce s-a grabit, prea repede dadea slide-urile si noi i-am spus dar ea tot asa.
Dupa cele 2 minute de eliberare a tensiunii, a venit si completarea care insa a sunat mai mult a "dres busuiocul" decat a aprecieri reale.
Si stiti care a fost partea care acum ma face sa imi doresc sa fiu in alta parte, foarte, foarte departe? Cel care dadea feedbackul chiar era one of God's better people si credea cu sinceritate tot ce a spus frumos...Mai mult, dupa ce a inchis telefonul si-a dat seama ca nici macar nu a fost asa de grav ca fata a fost (e drept) un pic prea repezita, ca a avut o privire zambitoare si asta a facut ca toate cifrele seci sa fie foarte interesante...
Cand i-am spus ca poate era mai bine sa spuna prima data ceva de bine...s-a amarat, pentru ca stie teoria asta americana... una din cele mai bune de la ei, dar numai daca e aplicata cu sufletul, nu cu formularul.
Fara sa vreau chiar eu, care stau acuma si ma intreb ce este in neregula cu noi, i-am servit o portie din propriul medicament...
Iar acum eu stau aici si parca totul mi se pare foarte trist...Stim cat de rau ne cade cand ne spune cineva numai ce avem de imbunatatit, cat de nepriceputi si departe suntem. Stim ca ne cam doare cand ceilalti ne spun repede si raspicat cate vreo "imbunatatire", uitand ca si noi suntem la fel de speciali ca si ei...Aparent poate parem niste stalpi blindati cu stima de sine, incredere si autosuficienta...dar de aproape suntem la fel ca ei - vrem sa auzim ca am facut ceva bine, ca le place de noi...ca nu stiu ce nevoie de afinitate si afliere mai umbla prin creierele noastre surprinzator de la fel...
Deci stim noi toate asta si, cu toate astea, cand ne intreaba cineva ceva (sau nici macar nu ne intreaba) ne repezim sa zicem ce nu ne place...
Oare o fi asa de greu sa numaram pana la 1 si sa spunem ce simtim cu adevarat si anume..."mi-a placut foarte mult x, y si z, si daca ar mai putea sa faca si a, b si c, ar fi cel mai grozav, magnetic, iubit si faimos dintre toti prezentatorii pe care ii ai. Oamenii ar cumpara bilete numai sa vada." Un feedback din acesta ar fi pe jumatate amuzant, pe jumatate real si pe-deantregul bine primit...
Adevarul- adevarat este ca nu avem nevoie de ceilalti sa ne spuna cat de departe suntem, cat de mult gresim.
Adevarul este ca avem nevoie de ceilalti sa ne spuna ca suntem frumosi si buni si foarte aproape. Atat de aproape incat numai cativa metri ne lipsesc sa atingem cerul. Stim noi foarte bine cum stau lucrurile si ca cerul se va muta pe dealul urmator cand ne vom apropia, dar avem nevoie sa stim ca ceilalti nu vad asta, ca ei cred in noi mai mult decat credem noi insine...
In final toata problema e tot la noi in curte - stim toate astea, stim cum am vrea sa fie...dar cand ne vine randul avem impresia ca numai noi suntem speciali si avem toate nevoile astea...Ceilalti sunt deja grozavi si puternici si poti sa le spui direct ca "hmmm...mai ai drum lung pana departe."
Asa-i la noi...ma intreb daca la altii o fi altfel sau daca macar au avantajul ca nu te fac sa astepti ca lucrurile ar putea sa fie altfel, asa cum simti tu ca ar trebui sa fie...Cel mai tare nu doare prapastia dintre bine si rau, ci distanta minuscula dintre aproape bine si bine-bine.
vineri, 7 ianuarie 2011
cand invatam sa iertam...
Multa vreme nu am inteles asta: invatam sa iertam abia cand invatam sa iubim.
Sunt lucruri pentru care orgoliul nostru gaseste acceptare doar cand e vorba de noi si foarte rar cand e vorba de altii...
Notitele unui sofer incepator...
Daca vrei sa stii mai multe despre tine si despre oamenii din jurul tau, incearca sa inveti ceva nou, ceva de care ti-e teama...
Aveam un cantec preferat si in cantecul acesta era un vers care mi s-a lipit de minte. Suna cam asa: "fa in fiecare zi ceva care te sperie".
Si adevarul este ca ma dau eu curajoasa, dar sunt o maaare fricoasa. Mi-a fost si inca mi-e teama de o multime de lucruri: de vorbit in public, de faptul ca nu ma voi trezi la timp in ziua de excursie, de functionarii publici care ma trimit de la un ghiseu la altul, de secretarele de la scoala, de profa careia ii place sa ma faca de ras la tabla...
Recent am descoperit o noua teama si un nou lucru de invatat. Mi-am pus bulinele galbene si invat sa conduc. Este extrem de interesant. Nu numai activitatea in sine cat si tot ce este in jur. Felul in care oamenii te incurajeaza sau cred ca te incurajeaza. Felul in care vezi ca nu le pasa...Felul in care esti tu daca te uiti cu atentie...
De exemplu: luna trecuta (cand desigur eram mult mai nepriceputa decat acum) fac ce fac si opresc motorul inainte de o trecere la nivel de cale ferata. Asta dupa ce de doua zile aproape simteam ca incep sa conduc cum imi place mie. Ma ingalbenesc. Imi dau seama cat de tare ma oftica esecurile mele. Mai ales dupa ce prind un pic de inima. Oricine altcineva - nicio problema, dar EU...ei bine EU pot mai mult, EU trebuie sa fac bine si repede...N-are rost sa imi spuna nimeni ca sunt ca toti ceilalti oameni. Stiu foarte bine. Dar tot ma oftic si nu imi trece pana nu ajung in pat si am o discutie serioasa de 2 min cu mine. Am aflat eu o data ca sa nu e bine sa te culci suparat - mai ales pe tine insuti - si de atunci am grija ce ganduri duc in lumea de dincolo de ochii deschisi.
Buunnn...deci opresc motorul, ma repliez si in 5 min. ajung la o intersectie. Fac ce fac - atunci nici nu stiam bine ce anume - si opresc iar motorul. Aici intervine o alta mare teama de-a mea: sa nu incomodez si - evident - factorul ceilalti....Un domn in spatele meu, grozav de grabit, incepe sa claxoneze...si claxoneaza.
Mi se inmoaie picioarele. Sa gresesc o data, hmmm - suportabil...dar de 2x la rand? Pana aici mi-a fost. Stiu exact ce trebuie sa fac, dar nu imi iese. Invart cheia, viteza 1, acceleratie si ambreiaj...incetisor, calm... Aiurea...O data, de doua ori, de trei ori. 1 minut cat o eternitate. Claxonul este neobosit. Renunt. Fac schimb si colega de banca preia volanul. Pe drum marai la mine si apoi incet-incet ma detasez.
Si deodata totul mi se pare foarte interesant:
1. daca am gresit de 2x la rand - la revedere incredere si stima de sine. Pt cel putin 2 minute.
2. daca se gaseste si cineva sa vada ca am gresit si sa-si manifeste dezacordul...salut dorinta de a incerca din nou. Si asta ma cam tine cat sunt in vizorul ochiului critic...
3. interesant sistem educational avem - cand vedem pe cineva care nu se pricepe, care incearca sa invete dar nu prea ii iese - primul lucru este sa ne repezim la el sa ii explicam noi cat de nepriceput, incordat, etc. etc. este el.
Partea buna este ca seara aceea nu s-a terminat asa. A trebuit sa imi reiau locul ca unic si nepriceput conducator auto. Nu-mi revenisem si am mai incurcat si alte intersectii pana acasa. Mai exact inca trei. In prima am oprit casetofonul ca sa imi aud doar gandurile. In a 2a m-am incruntat si am inceput sa ma incurajez: do this or die. you can do it, love. if you don't do it, nobody else will. you can do it...Ma rog, din astea. Dintr-un motiv pe care inca nu l-am inteles, in momente critice, discutiile cu mine insami se desfasoara in engleza. Poate pentru ca o data am avut un sef pe care il admiram mult si singura limba in care ne intelegeam era engleza. Sau poate datorita numeroaselor reclamele inspirationale in engleza. Cert este ca limba engleza este cea oficiala pentru situatii speciale interioare.
Nu stiu daca a fost datorita incurajarilor pre-fabricate, dar am ajuns acasa fara sa ranesc pe nimeni. Intre noi fie vorba am avut 3 obiective majore in prima saptamana de condus, exact in aceasta ordine si in aceasta formulare:
1. sa nu omori pe nimeni - mergi incet!
2. sa nu strici masina - nu-i a ta!
3. invata sa conduci ca lumea, ca doar zici ca iti place!
Acum, ca ma apropii de 3 saptamani si de 1000 de km de cand conduc, zambesc si pot sa recunosc cum a fost prima saptamana. Iar cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat in aceste ultime saptamani este ca am redescoperit ca pot spera si pot avea incredere in oameni.
Pana de curand mi se parea ca lumea se imparte in oameni cu claxoane si oameni care trec pe langa mine cel putin indiferenti (asta daca nu injura obstacolele in gand). Dar se pare ca mai exista o categorie - si nu e una mitologica sau pe cale de disparitie...
.
In seara aceea de intense discutii cu mine, in penultima intersectie oprisem din nou motorul...Pun avariile si imi explic ca nu se poate sa fiu asa de bleaga...Ma depasesete o dacie papuc si se opreste in dreptul meu. Ridic ochii si astept sa citesc apostrofarile pe buzele celui care a fost in spatele meu si caruia i-am mancat startul la semafor...Oftez si ma gandesc ca merit ce are de zis...Cand colo domnul se uita cu ochi intrebatori la mine si imi face semn "e totul in regula?" Zambesc trist si arat spre bulina galbena...incepatoare, ce sa-i faci. Imi zambeste incurajator. Porneste si motorul meu si am inima plina: offf...ma intelege si pe mine cineva, pe lumea asta...
Ultima curba catre casa si ultima trecere de pietoni. Opresc, bineinteles, sa las pietonii sa treaca. Obiectivul 1 este cel mai important. Dau sa pornesc, dar opresc din nou motorul....O data, de doua ori. Ma trec toate sudorile si ma gandesc ca mi-ar sta bine cu un blond foarte platinat... Din parcarea de la colt, un alt domn - pe cuvant era altul - in aceeasi jumatate de ora - vine si imi bate in geam - aveti probleme cu masina? va ajut eu sa o impingem in parcare...Ii multumesc - masina nu are nicio problema, eu nu ma pricep...
La a 3a incercare imi iese si ajung pe strada cu parcare...
Mi-am adus aminte de toate astea azi, dupa ce un jeep mi-a facut loc sa intru eu prima intr-un sens giratoriu...Tocmai un jeep s-a gasit sa fie dragut si tocmai cu mine - cea cu o aversiune irationala fata de jeepuri...
In afara de claxonagii si de oamenii foarte grabiti sa iti spuna ca nu e bine, ca nu te pricepi ...in afara de ei sau mai bine zis - foarte surprinzator - chiar in mijlocul lor mai gasesti cate unii care se opresc sa te intrebe daca esti bine, daca te pot ajuta, cate unii care opresc coloana si iti dau 2 secunde din dreptul lor ca sa iti fie si tie bine...
E cel mai bun lucru pe care l-am invatat in ultimele 3 saptamani. Abia apoi, la mare distanta, vine notita: piciorul de pe ambreiaj se ridica incetisor numai dupa ce ai accelerat la 2000 de rpm. Nu mai devreme.
Aveam un cantec preferat si in cantecul acesta era un vers care mi s-a lipit de minte. Suna cam asa: "fa in fiecare zi ceva care te sperie".
Si adevarul este ca ma dau eu curajoasa, dar sunt o maaare fricoasa. Mi-a fost si inca mi-e teama de o multime de lucruri: de vorbit in public, de faptul ca nu ma voi trezi la timp in ziua de excursie, de functionarii publici care ma trimit de la un ghiseu la altul, de secretarele de la scoala, de profa careia ii place sa ma faca de ras la tabla...
Recent am descoperit o noua teama si un nou lucru de invatat. Mi-am pus bulinele galbene si invat sa conduc. Este extrem de interesant. Nu numai activitatea in sine cat si tot ce este in jur. Felul in care oamenii te incurajeaza sau cred ca te incurajeaza. Felul in care vezi ca nu le pasa...Felul in care esti tu daca te uiti cu atentie...
De exemplu: luna trecuta (cand desigur eram mult mai nepriceputa decat acum) fac ce fac si opresc motorul inainte de o trecere la nivel de cale ferata. Asta dupa ce de doua zile aproape simteam ca incep sa conduc cum imi place mie. Ma ingalbenesc. Imi dau seama cat de tare ma oftica esecurile mele. Mai ales dupa ce prind un pic de inima. Oricine altcineva - nicio problema, dar EU...ei bine EU pot mai mult, EU trebuie sa fac bine si repede...N-are rost sa imi spuna nimeni ca sunt ca toti ceilalti oameni. Stiu foarte bine. Dar tot ma oftic si nu imi trece pana nu ajung in pat si am o discutie serioasa de 2 min cu mine. Am aflat eu o data ca sa nu e bine sa te culci suparat - mai ales pe tine insuti - si de atunci am grija ce ganduri duc in lumea de dincolo de ochii deschisi.
Buunnn...deci opresc motorul, ma repliez si in 5 min. ajung la o intersectie. Fac ce fac - atunci nici nu stiam bine ce anume - si opresc iar motorul. Aici intervine o alta mare teama de-a mea: sa nu incomodez si - evident - factorul ceilalti....Un domn in spatele meu, grozav de grabit, incepe sa claxoneze...si claxoneaza.
Mi se inmoaie picioarele. Sa gresesc o data, hmmm - suportabil...dar de 2x la rand? Pana aici mi-a fost. Stiu exact ce trebuie sa fac, dar nu imi iese. Invart cheia, viteza 1, acceleratie si ambreiaj...incetisor, calm... Aiurea...O data, de doua ori, de trei ori. 1 minut cat o eternitate. Claxonul este neobosit. Renunt. Fac schimb si colega de banca preia volanul. Pe drum marai la mine si apoi incet-incet ma detasez.
Si deodata totul mi se pare foarte interesant:
1. daca am gresit de 2x la rand - la revedere incredere si stima de sine. Pt cel putin 2 minute.
2. daca se gaseste si cineva sa vada ca am gresit si sa-si manifeste dezacordul...salut dorinta de a incerca din nou. Si asta ma cam tine cat sunt in vizorul ochiului critic...
3. interesant sistem educational avem - cand vedem pe cineva care nu se pricepe, care incearca sa invete dar nu prea ii iese - primul lucru este sa ne repezim la el sa ii explicam noi cat de nepriceput, incordat, etc. etc. este el.
Partea buna este ca seara aceea nu s-a terminat asa. A trebuit sa imi reiau locul ca unic si nepriceput conducator auto. Nu-mi revenisem si am mai incurcat si alte intersectii pana acasa. Mai exact inca trei. In prima am oprit casetofonul ca sa imi aud doar gandurile. In a 2a m-am incruntat si am inceput sa ma incurajez: do this or die. you can do it, love. if you don't do it, nobody else will. you can do it...Ma rog, din astea. Dintr-un motiv pe care inca nu l-am inteles, in momente critice, discutiile cu mine insami se desfasoara in engleza. Poate pentru ca o data am avut un sef pe care il admiram mult si singura limba in care ne intelegeam era engleza. Sau poate datorita numeroaselor reclamele inspirationale in engleza. Cert este ca limba engleza este cea oficiala pentru situatii speciale interioare.
Nu stiu daca a fost datorita incurajarilor pre-fabricate, dar am ajuns acasa fara sa ranesc pe nimeni. Intre noi fie vorba am avut 3 obiective majore in prima saptamana de condus, exact in aceasta ordine si in aceasta formulare:
1. sa nu omori pe nimeni - mergi incet!
2. sa nu strici masina - nu-i a ta!
3. invata sa conduci ca lumea, ca doar zici ca iti place!
Acum, ca ma apropii de 3 saptamani si de 1000 de km de cand conduc, zambesc si pot sa recunosc cum a fost prima saptamana. Iar cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat in aceste ultime saptamani este ca am redescoperit ca pot spera si pot avea incredere in oameni.
Pana de curand mi se parea ca lumea se imparte in oameni cu claxoane si oameni care trec pe langa mine cel putin indiferenti (asta daca nu injura obstacolele in gand). Dar se pare ca mai exista o categorie - si nu e una mitologica sau pe cale de disparitie...
.
In seara aceea de intense discutii cu mine, in penultima intersectie oprisem din nou motorul...Pun avariile si imi explic ca nu se poate sa fiu asa de bleaga...Ma depasesete o dacie papuc si se opreste in dreptul meu. Ridic ochii si astept sa citesc apostrofarile pe buzele celui care a fost in spatele meu si caruia i-am mancat startul la semafor...Oftez si ma gandesc ca merit ce are de zis...Cand colo domnul se uita cu ochi intrebatori la mine si imi face semn "e totul in regula?" Zambesc trist si arat spre bulina galbena...incepatoare, ce sa-i faci. Imi zambeste incurajator. Porneste si motorul meu si am inima plina: offf...ma intelege si pe mine cineva, pe lumea asta...
Ultima curba catre casa si ultima trecere de pietoni. Opresc, bineinteles, sa las pietonii sa treaca. Obiectivul 1 este cel mai important. Dau sa pornesc, dar opresc din nou motorul....O data, de doua ori. Ma trec toate sudorile si ma gandesc ca mi-ar sta bine cu un blond foarte platinat... Din parcarea de la colt, un alt domn - pe cuvant era altul - in aceeasi jumatate de ora - vine si imi bate in geam - aveti probleme cu masina? va ajut eu sa o impingem in parcare...Ii multumesc - masina nu are nicio problema, eu nu ma pricep...
La a 3a incercare imi iese si ajung pe strada cu parcare...
Mi-am adus aminte de toate astea azi, dupa ce un jeep mi-a facut loc sa intru eu prima intr-un sens giratoriu...Tocmai un jeep s-a gasit sa fie dragut si tocmai cu mine - cea cu o aversiune irationala fata de jeepuri...
In afara de claxonagii si de oamenii foarte grabiti sa iti spuna ca nu e bine, ca nu te pricepi ...in afara de ei sau mai bine zis - foarte surprinzator - chiar in mijlocul lor mai gasesti cate unii care se opresc sa te intrebe daca esti bine, daca te pot ajuta, cate unii care opresc coloana si iti dau 2 secunde din dreptul lor ca sa iti fie si tie bine...
E cel mai bun lucru pe care l-am invatat in ultimele 3 saptamani. Abia apoi, la mare distanta, vine notita: piciorul de pe ambreiaj se ridica incetisor numai dupa ce ai accelerat la 2000 de rpm. Nu mai devreme.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)