...Sau despre zilele in care as aproba sfarsitul lumii...
Ma gandesc sa imi fac un tatuaj. Inca nu m-am hotarat ce trebuie sa scrie pe el. Oscilez intre "atentie! hipersensibila!" si "atentie! sunt de mamaliga!". Poate ar merge mai bine o imagine... Problema este ca, de fiecare data cand cineva poveste ceva, in mintea mea se aprind circa 10 ecrane colorate pe care se deruleaza scenele povestite plus inca vreo trei-patru cu legaturi adiacente, inmagazinate in memoria mea sau pur si simplu generate de niciodata dovedita memorie colectiva. De cele mai multe ori este amuzant. Dar uneori nu este.
Iata ce patesc astazi, de exemplu, cu un coleg - altfel model de logica si cu numeroase alte calitati care timp de vreo ora (cat a durat pana cand am inceput sa respir aproape normal) au incetat sa mai aiba vreo valoare pentru mine.
Si nici macar nu era o discutie in care sa fiu implicata. Pur si simplu o discutie "intre baieti" care intamplator se desfasura pe langa biroul meu. Fie din cauza unor 7 ani de lucru in open-space-uri, fie pur si simplu pentru ca nu prea am atentie distributiva, ma "mandresc" ca pot sa fiu atenta doar la lucrurile pe care le consider eu importante. Discutia lor despre fotbal aluneca pe langa mine. Dar deodata ma izbesc niste cuvinte si mi se aprind ecranele: "Ah, nu! Nu am mai impuscat nicio pisica demult. Am renuntat. Le-au curatat oricum cainii lu' frate-miu". Stomacul mi se strange instantaneu.
Nu am nimic cu triburile de vanatori si am invatat suficient de multa istorie ca sa nu neg meritele breaslei care ne-a hranit, pe noi, ca specie, cateva zeci de mii de ani. Am o alta parere insa despre vanatorii moderni - supermen-i in costume verzi, nemaipomenit de viteji cand se aduna in haite, cu armele lor lustruite, verificate, curatate - toti oamenii acestia care salveaza lumea de pericole cu blana sau pur si simplu, cu mare bunatate, curma suferintele unor specii care agonizeaza intre disparitie si existenta.
Deci, stomacul mi se strange pe fondul sonor al rasetelor din dreapta mea. Si mi se pune suplimentar un nod in gat: este acelasi ras ca cel de acum cateva minute cand vorbeau despre cum a luat Steaua bataie acasa. Fara rautate, fara sarcasm sau prea mult zgomot care sa imi dea impresia ca vreunul dintre ei se forteaza. Totul era natural, ca la o gluma despre fotbal.
Pe ecranele mele interioare vad foarte clar o pisica dungata, zburlita, in goana di
sperata spre gard. Aproape reuseste sa sara, dar dintii o apuca din zbor. Sub mengina, costitele trosnesc ca niste bete de chibrituri. Zagazurile sangelui, prinse in inima cat o aluna, se elibereaza. Un sunet slab razbate dincolo de gingiile palide. Dintii scutura inca o data. Sunetul se frange chiar inainte sa iasa. Mai scutura o data. Niciun sunet. Pacla coboara pe ochii mari, de aur, iar muschii se inmoaie. Dintii lasa pe pamant doar o carpa ca o blanita tarcata.
sperata spre gard. Aproape reuseste sa sara, dar dintii o apuca din zbor. Sub mengina, costitele trosnesc ca niste bete de chibrituri. Zagazurile sangelui, prinse in inima cat o aluna, se elibereaza. Un sunet slab razbate dincolo de gingiile palide. Dintii scutura inca o data. Sunetul se frange chiar inainte sa iasa. Mai scutura o data. Niciun sunet. Pacla coboara pe ochii mari, de aur, iar muschii se inmoaie. Dintii lasa pe pamant doar o carpa ca o blanita tarcata. Vocea de langa mine continua. Mi se pare ca spune, dar as vrea sa cred ca doar mi se pare: "Si alicele intra fain in ele. Au fost vreo patru - cinci".
Pe ecranul meu vad un om mare si un pisoi care ii ajunge pana la glezna. Motanul isi rasuceste coada in semn de alint si se uita curios spre omul si teava pe care o tine in mana. Oamenii sunt creaturi ciudate, se joaca cu tot felul de lucruri complicate desi au o groaza de ziare, bucatele de telina, gemotoace.
Pentru motan e greu de intels, dar are abia un an si inca nu a renuntat sa ii studieze. De exemplu, cel mai interesant la oameni este ca au o blanita temporara. El este alb-negru de cand se stie, dar oamenii, ei bine oamenii, pot fi intr-o zi negri, alta data vezi, apoi din nou negri, apoi gri. Trebuie sa te bazezi foarte mult pe miros ca sa ii recunosti. Dupa blanita nu merge. Dar blanita asta temporara este de mare ajutor - oamenii adapostesc in ea tot felul de lucruri gustoase. Daca te invarti intr-un anumit fel pe langa ei, daca le vorbesti intr-un anumit fel - aproape ca te inteleg si uneori se opresc, se scotocesc si impart cu tine din bunatatile lor. Chiar ieri un pui de om cu parul lung si galben s-a oprit, l-a mangaiat si i-a dat o bucata de branza galbena cu miros de lapte dulce.
Poate are noroc si astazi. Se invarte atingand cu varful cozii omul cel mare. Un sunet rabufneste foarte aproape si el se opreste la jumatatea mieunatului. Ce s-o fi intamplat? Simte niste furnicaturi calde in tot corpul. A inceput ploaia asa deodata? Nu-i place cand isi uda blanita - trebuie sa stea o ora intreaga sa o aseze frumos la loc...Da sa mearga spre sopron, la adapost, dar cumva labutele nu par sa il mai asculte. Pamantul incepe sa se invarta, mai intai incet si apoi tot mai repede. Se face noapte...ciudat avea impresia ca e inca devreme. Cumva aerul pare sa se fi imputinat. Ce-ar fi sa se lase un pic jos? E bine. Pamantul e rece si parca nici furnicaturile nu-l mai pisca asa de tare. Pamantul se face si mai rece. Nu se mai invarte, dar simte ca parca s-a ridicat cu totul si il duce undeva. Are ochii larg deschisi, dar e prea intuneric sa vada ceva. Oare unde se duce?
Vocea de langa mine continua in timp ce eu ma indrept spre usa, ca sa nu-mi vada nimeni ochii intunecati: "Ei, nu puneam mana, le duceam cu lopata, cu ce aveam la indemana".
Pe celalalt ecran, pe care nu e noapte inca, vad imagini din Powder, unul din filmele mele preferate. Un film facut prin 1995, care a trecut aproape neobservat dar care are o scena care as fi vrut sa se intample superman-ului din povestea mea. Este scena in care baiatul albinos face o legatura intre caprioara impuscata si vanatorul ei. Si ii transmite acestuia ultimele simtiri ale animalului. Nu e in scena de pe youtube, dar vanatorul povesteste apoi ca a simtit toata spaima, toata nedumerirea caprioarei si nu a mai putut sa puna mana pe o pusca niciodata
Poate ca daca lucrul acesta ar fi posibil, mai multi oamenii ar intelege ca puterea nu consta in a-i elimina pe cei fara de putere, nici in a manca mai mult decat altii, nici in a avea mai multe cifre in cont sau mai multi ani de scoala.
Este deja seara tarziu si, cand ma gandesc, rasul lor imi raspuna in urechi la fel: simplu, fara rautate si fara regret. Si atunci se aprind in spatele retinei mele alte ecrane. Vad simultan mai multe scenarii apocaliptice - fara tipete si prabusiri ca la Hollywood. Revarsari naturale, simple. Nu simt nimic - nici razbunare, nici regret. Nu imi aduc aminte nici de oamenii albi, nici de oamenii gri. Doar usurare - in sfarsit a venit si randul nostru. Oare unde ne ducem?
Nota: as fi vrut ca orice asemanare cu personaje, evenimente sau bucatele de evenimente reale, trecute sau viitoare sa fie absolut intamplatoare. Astazi nu, dar poate ca intr-o zi...
