Zilele trecute, in Carrefour, o batrana se asezase langa struguri. Avea un palton gri si un baston la fel de brazdat ca ea. Fara sa se uite in stanga sau in dreapta, lua cate o boaba. O gusta ca si cum ar fi fost prima boaba de strugure din viata ei. Incet, pe indelete, cu seninatate. Se bucura tacut, asa cum o pot face numai oamenii care stiu cat de repede trec toate si cat de putin valoreaza normele... Noi toti trageam cu coada ochiului si ne prefaceam ca nu o vedem. Ea lua o boaba, inca una si inca una. Apoi a plecat schiopatand incet, pe langa noi, cei care nu eram de fapt acolo...
***
Ieri, pe strada, o batrana vindea buchetele de liliac si flori de camp. Nu spunea nimic. Tinea intr-o mana florile si in cealalta o hartie pe care scria "1 leu buchetul". Se uita prin oameni. Statea acolo, doar cu florile ei si nu astepta pe nimeni.
***
Oare am putea sa existam cu adevarat unii pentru ceilalti?
miercuri, 18 mai 2011
sâmbătă, 7 mai 2011
Ploaie si dor de duca
De dimineata - dor de duca. Cel mai bun leac: un drum cu trenul. De preferinta intr-un loc unde sa ratacesc pe strazi si unde sa nu stiu pe nimeni. Nu prea departe. Sibiul e optiunea perfecta. Gasesc trenul si in entuziasmul meu gasesc chiar si un hostel in Piata Mica.
Imi aduc aminte de singurul hostel la care am stat vreodata - unul intr-o casa veche din Istanbul, cu zugraveala batrana si miros medieval. Aproape ma razgandesc...Si apoi imi aduc aminte ca inca nu am 30 de ani si ca sunt lucruri pe care daca nu le fac acum, nu o sa le fac altadat'.
Pe drum sperantele mele la o vreme mai buna par indreptatite, dar cand ajung in centru ploaia incepe incetisor. Zidurile vechi si castanii in floare ma fac sa ma gandesc la lucrurile care trec si lucrurile care raman. La o terasa Nicu Alifantis canta ploaia in luna lui marte...De pe un pervaz ma studiaza ochii aurii ai unei pisici. Zambesc. Pisicile sunt semn bun. Ca o sa fie bine.
Ploua tot mai tare. Mi-au inghetat mainile, iar dimineata am sarit peste micul dejun...Un miros de paine proaspata ma ademeneste intr-un loc cu 5 mese toate goale. Painea pare facuta de casa. Mesele au servete verzi, iar ambalajele sunt doar de hartie. Promoveaza meniuri de iaurt + sandwich. Bauturile americane sunt disponibile la cerere, totusi. Fac notite in agenda, cine stie...
Hostelul este chiar in Piata Mica. Semnul imi arata ca trebuie sa intru intr-un gang mai intunecat. Parca ideea de ma intoarce cu trenul de la ora 5 este tot mai imbietoare...Spre mare mea surpriza hostelul este chiar frumusel, curatel. Imi aleg patul de sus, de la fereastra. Toata copilaria mea am ravnit la un pat suspendat...Acesta pare perfect, cu vedere spre concertul din seara asta si spre gandurile mele plouate.
E bine ca am de citit...si o priza in camera de zi sa imi incarc bateriile care iar m-au lasat toate odata...
Fetele din camera mea sunt tinere si cam pufoase. Toate. Desi doua sunt din Germania si una din China. Chinezoaica merge mai departe in Rusia. Una din nemtoaice merge la Bucuresti si a auzit ca e un oras cam periculos...
Ploaia aduce inapoi si un chinez cu zambetul pana la urechi care rascoleste voios prin dulapul de la bucatarie si vorbeste incontinu pe limba lui. Americanii din filme canta la dus, chinezul nostru - la bucatarie. Si-a cumparat sarmale la caserola si ma intreaba intr-o anglo-chineza daca le poate pune asa la microunde. Clipeste des, zangane paharele si zambeste spasit. Continua sa vorbeasca incetisor cu farfuriile, cu el, cu scaunele - de data asta in engleza. Mie imi placea si in chineza...
Mi-s dragi oamenii acestia pe care nu o sa ii mai vad niciodata. Oamenii acestia care nu ma cunosc, dar se bucura ca impartasim acelasi acoperis pentru o vreme, ca putem schimba doua cuvinte despre vreme si un zambet adevarat - ca si cum noi, calatorii, am impartasi o taina numai a noastra.
Mi-e cam rusine de amorteala mea si de gandul la trenul de la ora 5... Ma hotarasc sa scot de la naftalina planul de calatorii si sa pun mai mult in zilele astea care parca trec prea mult pe langa mine si prea putin prin mine.
Imi aduc aminte de singurul hostel la care am stat vreodata - unul intr-o casa veche din Istanbul, cu zugraveala batrana si miros medieval. Aproape ma razgandesc...Si apoi imi aduc aminte ca inca nu am 30 de ani si ca sunt lucruri pe care daca nu le fac acum, nu o sa le fac altadat'.
Pe drum sperantele mele la o vreme mai buna par indreptatite, dar cand ajung in centru ploaia incepe incetisor. Zidurile vechi si castanii in floare ma fac sa ma gandesc la lucrurile care trec si lucrurile care raman. La o terasa Nicu Alifantis canta ploaia in luna lui marte...De pe un pervaz ma studiaza ochii aurii ai unei pisici. Zambesc. Pisicile sunt semn bun. Ca o sa fie bine.
Ploua tot mai tare. Mi-au inghetat mainile, iar dimineata am sarit peste micul dejun...Un miros de paine proaspata ma ademeneste intr-un loc cu 5 mese toate goale. Painea pare facuta de casa. Mesele au servete verzi, iar ambalajele sunt doar de hartie. Promoveaza meniuri de iaurt + sandwich. Bauturile americane sunt disponibile la cerere, totusi. Fac notite in agenda, cine stie...
Hostelul este chiar in Piata Mica. Semnul imi arata ca trebuie sa intru intr-un gang mai intunecat. Parca ideea de ma intoarce cu trenul de la ora 5 este tot mai imbietoare...Spre mare mea surpriza hostelul este chiar frumusel, curatel. Imi aleg patul de sus, de la fereastra. Toata copilaria mea am ravnit la un pat suspendat...Acesta pare perfect, cu vedere spre concertul din seara asta si spre gandurile mele plouate.
E bine ca am de citit...si o priza in camera de zi sa imi incarc bateriile care iar m-au lasat toate odata...
Fetele din camera mea sunt tinere si cam pufoase. Toate. Desi doua sunt din Germania si una din China. Chinezoaica merge mai departe in Rusia. Una din nemtoaice merge la Bucuresti si a auzit ca e un oras cam periculos...
Ploaia aduce inapoi si un chinez cu zambetul pana la urechi care rascoleste voios prin dulapul de la bucatarie si vorbeste incontinu pe limba lui. Americanii din filme canta la dus, chinezul nostru - la bucatarie. Si-a cumparat sarmale la caserola si ma intreaba intr-o anglo-chineza daca le poate pune asa la microunde. Clipeste des, zangane paharele si zambeste spasit. Continua sa vorbeasca incetisor cu farfuriile, cu el, cu scaunele - de data asta in engleza. Mie imi placea si in chineza...
Mi-s dragi oamenii acestia pe care nu o sa ii mai vad niciodata. Oamenii acestia care nu ma cunosc, dar se bucura ca impartasim acelasi acoperis pentru o vreme, ca putem schimba doua cuvinte despre vreme si un zambet adevarat - ca si cum noi, calatorii, am impartasi o taina numai a noastra.
Mi-e cam rusine de amorteala mea si de gandul la trenul de la ora 5... Ma hotarasc sa scot de la naftalina planul de calatorii si sa pun mai mult in zilele astea care parca trec prea mult pe langa mine si prea putin prin mine.
Daca as fi incredibil de bogata
Ma trezesc uneori cu dor de duca. Geamuri de spalat, carti de citit, ganduri de adunat...nimic din astea nu mai conteaza. Vreau doar departe, cat mai departe.
Nu stiu sa spun decat 3 lucruri care imi linistesc cu adevarat apele tulburi. Unul dintre ele este sa stau ca acum, intr-un compartiment aproape gol, cu degetele din cand in cand pe tastatura si cu ochii din cand in cand pe geam.
Daca as fi incredibil de bogata nu mi-as cumpara o insula pustie, mi-as cumpara un vagon pe care sa il pot atasa la orice tren, un vagon in care sa las din cand in cand oameni ca mine, care cauta ceva fara sa stie bine ce cauta...
Nu stiu sa spun decat 3 lucruri care imi linistesc cu adevarat apele tulburi. Unul dintre ele este sa stau ca acum, intr-un compartiment aproape gol, cu degetele din cand in cand pe tastatura si cu ochii din cand in cand pe geam.
Daca as fi incredibil de bogata nu mi-as cumpara o insula pustie, mi-as cumpara un vagon pe care sa il pot atasa la orice tren, un vagon in care sa las din cand in cand oameni ca mine, care cauta ceva fara sa stie bine ce cauta...
joi, 5 mai 2011
de ce
stau uneori si ma intreb, asa...degeaba...de ce de atatea mii de ani incoace sistemul social ramane la fel si lumea se imparte in bogati si saraci, de ce rautatile raman cam aceleasi si de ce putem produce mai mult, mai bine, dar nu suntem nici mai fericiti si nici mai frumosi. de ce un miliard de oameni se culca flamanzi.
zilele trecute am stat mai mult cu niste copii. si cu oamenii mari de pe langa ei. si iata ce se intampla: in fata copiilor pe care ii iubesc, oamenii sunt sinceri cu simtirile lor. si pentru ca vor sa fie, la randul lor, iubiti - le spun acestora direct ce cred despre lume, despre ce este drept si ce nu este. nu isi dau seama ca o fac...dar cand explica unui copil, oamenii simplifica mult, lasa la o parte fardurile si, daca esti atent, afli exact cum cred oamenii mari ca trebuie abordate problemele. copiii cred. viata merge mai departe, doar cu usoare modificari de decor.
zilele trecute am stat mai mult cu niste copii. si cu oamenii mari de pe langa ei. si iata ce se intampla: in fata copiilor pe care ii iubesc, oamenii sunt sinceri cu simtirile lor. si pentru ca vor sa fie, la randul lor, iubiti - le spun acestora direct ce cred despre lume, despre ce este drept si ce nu este. nu isi dau seama ca o fac...dar cand explica unui copil, oamenii simplifica mult, lasa la o parte fardurile si, daca esti atent, afli exact cum cred oamenii mari ca trebuie abordate problemele. copiii cred. viata merge mai departe, doar cu usoare modificari de decor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)