Despre libertatea de a ezita...

Primesc iar intrebarea "Dar tu ce vrei sa faci cu adevarat?"
O reeditare matura a eternului "Tu ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?"

Si spun ceva intre ce vreau, ce pot si ce cred ca ar trebui sa spun in situatia data.
Si totusi exista un vis secret. Bine ascuns, spus doar mie, din cand in cand. Vechea mea superstitie: nu trebuie sa spui cu voce tare lucrurile pe care le doresti cu adevarat. Exista doua pericole mari:1. Celalalt va rade si te va descuraja...si asa vei afla ca n-ai gasit inca visul adevarat. 2. Celalalt te va incuraja si atunci pierzi libertatea de a ezita...

Iar eu imi iubesc libertatea asta. Atata vreme cat eziti ai numeroase posibilitati. Libertatea se termina cand vine decizia, cu noianul ei de responsabilitati si cu dificultatile unui nou inceput.  Cum sa nu te tii de ea, cum sa traiesti fara sa te uiti inapoi?

Imi aduc aminte de un exercitiu din facultate. Ne-a pus profu' de Creativitate sa ne scriem necrologul. De departe a fost tema la care am lucrat cu cea mai mare pasiune in anul I. Sa fi fost inclinatiile  mele spre teme morbide? Poate... si astazi pentru mine cele mai atragatoare locuri din orasele vechi sunt cimitirele. Sunt mai interesante decat orice muzeu. Cu cat mai vechi, cu atat mai bune. Fiecare piatra e altfel, fiecare pare sa zica o alta poveste...Cimitirele noi sunt la fel ca blocurile comuniste  sau vilele din Pipera- inghesuiala, linii grabite si cenusii, ca si cum sub ar fi un singur om, multiplicat in graba pe zeci de randuri.

Acum tocmai am terminat o carte cu un titlu foarte promitator:  "Prea devreme batran, prea tarziu intelept" dr. Gordon Livingston (psihiatru, american, bineinteles). La final are un capitol care porneste de la cotidiana constatare ca, pe patul de moarte nimeni nu-si doreste sa fi stat mai mult la birou...si termina cu un exercitiu pe care il face cu pacientii lui: scrie epitaful pe care ai vrea sa il ai pe piatra ta de mormant.

E interesant cat de usor renunti la libertatea de a ezita, odata ce iti aduci aminte ca si tu vei muri, cel mai probabil intr-un moment neales de tine si total nepotrivit cu planurile tale.

Imi place mai mult intrebarea asta - Ce vrei sa faci inainte sa mori? Ne elibereaza de toate constrangerile materiale, de dezirabilul social, de tot. Ramanem doar noi cu visele noastre secrete. As paria ca cei mai multi oameni s-ar gandi la familii, la prieteni, la ajutarea altora, la calatorii...
Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare? e o intrebare perversa pentru ca te invata imediat sa te raportezi la niste modele pe care "oamenii mari" le considera valoroase..Imi aduc aminte de un verisor de la tara care la vreo 6 ani spunea cu toata convingerea: "Eu vreau sa ma fac preot, ca preotul aduna mancare de la toata lumea si da la porc. Nu trebuie sa adune buruieni de pe camp."

Poate am avea mai multe sanse la fericire daca am invata de mici sa ne punem intrebarile care ne sperie. Intrebarile mari trebuie sa ne sperie, trebuie sa ne tina treji noaptea si sa ne faca, in cele din urma sa renuntam la libertatea de a ezita sau la tentatia de a lua raspunsuri prefabricate.

Ce o sa scrie pe epitaful meu? Poate .....

A crezut in puterea cuvintelor si a iubirii.
A indemnat 1000 de oameni sa-si puna intrebari infricosatoare.
Si apoi au trait cu totii fericiti pana la adanci baranete..."

... sau poate epitaful mai are nevoie de ceva slefuire . Mai am ceva timp. Probabil....

Fiul

O zi lunga pana acasa.
E timpul sa las in urma Praga, orasul cetos care m-a fermecat definitiv acum cativa ani.
In holul hotelului un domn inalt, trecut de bine de prima tinerete intra  grabit si intreaba de mine. Pe drum ma intreba de unde sunt. Cand ii spun, se entuziasmeaza:
-Aaa, Romania, am fost de peste 50 de ori in Romania. Prima data cand aveam 3 ani, cu bunica mea, la mare,  apoi cu echipa de baschet, in cantonament.

Ma gandesc la mostenirea aceasta de notorietate turistica ramasa nefolosita dupa caderea comunismului...la fel ca atatea altele.
Vorbim de  politica, de coruptie, de amnistiile date pentru cei care eu furat milioane. La ei. Eu nu zic nimic de ai nostri.

Ieri facand o vizita in supermarket am constatat  ca un cos "tanar"de cumparaturi ceh are cam aceleasi marci ca unul romanesc - milka, mars, coca cola, pantene ... de ce n-ar fi aceleasi si problemele noastre. Poate dupa ce vom fi omogenizat tot, de la pasta de dinti la obiceiuri alimentare, de la suveniruri facute in China, la politicieni si boli de nutritie, poate atunci se va naste si solutia comuna pentru tipul acesta de societate...

Domnul Peter ma trezeste din visare:
- Dar nu, eu nu-s interesat de politica. Am muzica mea. Traiesc acolo, in muzica.

Asculta Celine Dion. O alegere intresanta pentru un barbat de aproape 2 m, cu aliura de bodyguard...ma uit mai bine in oglinda retrovizoare, sa ii vad ochii. Albastru trist si senin. Foarte senin.

Imi spune de una de alta. Incet povestea lui se leaga. Are o mama de 90 de ani. De 15 ani o hraneste cu lingurita, ca pe un copil. O paralizie i-a afectat muschii, dar nu si luciditatea. Imi aduc aminte de strabunica mea care, din cauza unei injectii facute gresit, si-a petrecut  asa 40 din cei 90 de ani.
Nu intreb nimic, il las pe el sa zica. Uneori ajuta sa vorbesti cu oameni pe care n-ai sa-i mai vezi niciodata. Oameni care n-au timp sa te judece, au doar timp sa asculte, intre doua drumuri. Imi inghit intrebarile clasice despre copii, despre casatorie. Stiu eu prea bine cum sunt astea uneori...

- E  mama mea si inseamnat atat de mult in viata mea...are 90 de ani, dar nu sunt pregatit sa ma despart de ea.

Tace. Tac si eu. Undeva, in patul ei de acasa si mama lui stie si tace. Si mai sta o vreme, pentru el.