Sarah

Citisem undeva ca simti mai bine bucuria vietii daca, din cand in cand, iti petreci timpul cu oameni care fie au peste 70, fie au sub 7 ani.

Mi se parea o banalitate frumoasa. Nu i-am simtit profunzimea pana astazi, cand am vizitat-o pe Sarah. Copiii se mai impiedica de cate un prag, de cate un covor, dar niciodata de lucrurile astea  mari care ne opresc pe noi, oamenii mari. Nu le e teama de ce zic ceilalti, a cadea este doar un pretext pentru a exersa ridicatul. Nu poarta cu ei greutatea si resentimentele zilelor de ieri si nici grija zilelor de maine care ne intuneca noua, de multe ori, bucuria zilei de azi. De cand sunt ei fiecare zi a avut o noua dimineata.

Cand se hotarasc sa faca ceva, poti sa fii sigur ca o sa gaseasca o cale. Le ia luni de zile sa invete sa mearga, dar nu se lasa. E bine ca invatam asta cand suntem copii...daca ar trebui sa o facem cand suntem "oameni mari" ne-am lasa pagubasi dupa ziua a 3a....

Sarah de exemplu s-a hotarat acum aproape un an ca ea o sa traiasca. Medicii i-au dat sanse minime si putini oameni au sperat. Ea si-a vazut de hotararea ei, dincolo de fise medicale, de operatii, de statistici, de zile rele.
Ma uit la farama de om care nu sta sa se intrebe: "de ce eu? "oare merita?" "oare cat o sa dureze?" Este mult prea preocupata de suzeta si de ce pot apuca manutele ei. Este prea multa bucurie in azi pentru care trebuie sa fii recunoscator. Ziua de maine, cu toate ale sale, va veni la timpul ei.

Urma tuturor mainilor...

M-am indragostit doar de orasele in care o bucata de fier atarnata de vreo usa m-a facut sa ma opresc si sa-i cercetez povestea. 

Barcelona

De exemplu "soneria" din Barcelona. Cineva a stat si a gandit-o, apoi a turnat-o, a slefuit-o, a montat-o...Mana asta poarta urma  tuturor mainilor care au cerut sa li se deschida usa.

 Si ma gandesc ca, pe vremuri, parca si oamenii si lucrurile se treceau in asa fel incat lasau o urma.


Pe soneriile de azi nu ramane nimic. Deschidem si inchidem usi fara sa bagam de seama. Anii trec repede, lucrurile trec repede, oamenii trec repede. Ne-am perfectionat viteza asa de mult incat nu ramane nicio urma dupa noi. Nici nu ne mai intrebam macar unde vrem sa mergem. Ne grabim si atat.


Reclamele vand lucruri ce se folosesc usor, rapid si care costa putin, foarte putin...Avem fast food, fast service, fast love. Nu trebuie sa stai o ora sa fie gata masa, nu trebuie sa treaca un an de "curte" ca sa intri in patul cuiva  sau sa astepti doi ani dupa vreo usa mestesugita.

Praga

Toate s-au facut atat de ieftine si le poti avea asa de repede ca nu mai au nicio valoare. Ne-am invatat copii mari, razgaiati si deprimati - toate lucrurile ne entuziasmeaza cam 2-3 ore dupa ce am trecut de casa de marcat.

M-a intrebat cineva: "Cine crezi tu ca mai sta azi sa se indragosteasca pentru totdeauna de arcuirea unei glezne?" Adevarat...asta cere timp, cere staruinta, nu vine de la sine. 

Eu m-am indragostit de manerul  din Praga, de expresia lui zambitoare si atotstiuitoare. Ma intorc din cand in cand la poza si zambesc. Mi se pare ca ochii lui metalici vad mai departe decat ai mei si stiu sa raspunda la toate intrebarile marunte de care ma impiedic eu.
 
Cine mai crede ca merita atata truda un maner?