Eco (f/)make-up pentru hoteluri

Hotelul de saptamana asta are un afis mare si verde in baie, insotit de un desen frumos - tu folosesti prosopul mai mult de o zi, iar ei planteaza un copac pentru fiecare 5 prosoape.

Aproape as putea sa imi imaginez o padure mare si frumoasa ca urmare a sacrificiului nostru supraomenesc de a nu pune in masina de spalat prosopul imediat dupa ce ne-as sters o data pe maini....Aproape.

Dar este un detaliu care parca spune o alta poveste despre grija hotelului Pullman pt mediu...Cand am intrat in camera si am pus cartela la locul ei s-au aprins in camera vreo 6-7 lumini. Fara exagerare. Nu am reusit sa gasesc comutatorul principal din care sa le sting pe toate. De obicei exista, dar acum probabil era defect... Cel mai interesant a fost sa umblu dupa intrerupatorul pentru fiecare din cele 4 veioze din camera...Nu ma grabeam nicaieri si chiar eram curioasa pe unde au putut sa ascunda intrerupatoarele, altfel poate le-as fi lasat pe toate aprinse. Oare energia consumata o ora pt toate luminile (becurile nu erau economice) poate fi compensata cu un prosopt refolosit? Probabil ca da.
Oare e complicat sa se aprinda doar doua lumini cand intri si daca vizitatorului ii trebuie si o veioza, atunci sa faca si el un pic de miscare pana la buton. O fi vreo chestie psihologica, vreo legatura intens studiata intre gradul de iluminare al camerei si gradul de satisfactie? 

Sau poate e doar o chestie de cosmetica - sa lasi impresia ca esti atent la mediu, ca esti chibzuit si verde...la urma urmei un afis cu un copac ne face pe toti sa ne simtim mai bine si sa credem ca am facut un pas in plus pentru a salva lumea.

Deocamdata adoptam afise si make-up - uri...esenta mai incolo...

Mi-e sufletul plin de poveşti...

Azi e zi de citit insemnari vechi. Oamenii au plecat fiecare pe la treburile lor, eu am ramas cu povestile mele...

 

Mi-e sufletul plin de poveşti

Copacii sunt prietenii mei din copilărie,

Ei îmi netezesc cutele sufletului

Când aşteptăm împreună păsările,

Când aşteptăm împreună toamna.

Mi-e sufletul plin de poveşti adormite

Aştept înserarea să o desfac în fâşii

Şi să brodez pe frunze

"Ar fi fost odată"

Mi-e sufletul plin de poveşti pe care tu nu le vrei

Şi-atunci eu le ascund prin scorburi

Şi le spun să stea cuminţi:

Şşşşt...va veni cineva în curând.

Mi-e sufletul plin de poveşti

Pe care le leg în pachete ordonate,

De câte 5 şi de câte 10

Şi le încui în sertarul de sus.

Mi-e sufletul plin de poveşti...

Carti pentru americani...

Citesc o carte scrisa pentru americani - propozitii simple, exemple - cate doua pe pagina, recapitulare la fiecare final de capitol.

Totul curge - experiente de business se imbina cu viata personala, cu religia, cu depresia, cu insomnia, cu echilibrul, cu pacea interioara.
Ma impac mai greu cu sfatul de a pune un biletel pe oglinda cu citatul care mi-a placut cel mai mult...

Citesc despre un cuplu care s-a urat toata viata din pricina unei perdele. Alaturi vecinii mei urla unul la altul, ca in toate serile...Poate ca lucrurile sunt atat de simple...poate viata ar fi frumoasa si linistita daca ne-am scrie pe oglinda "De ce sa ne facem pe noi insine si pe toti cei din jurul nostru, nefericiti si tristi, cand ne sta in putinta sa cream fericire prin simpla manifestare a bunei dispozitii?"

Poate ca lucrurile sunt atat de simple, iar staruinta in actiuni poate influenta psihicul. Poate ca totusi americanii au gasit calea de iesire din letargie, imbufnare si stafidire....Eu sunt insa abia la jumatatea cartii - ramane de vazut pana la sfarsit daca imi redecorez oglinda.

Deocamdata sunt incantata de colectia de citate si versuri.
"Daca nu poti fi drum, fii atunci o poteca, / Daca nu poti fi soare, fii o steluta;/ Nu prin marime o sa dai gres (...)

Cum am picat la doctoratul de femeie singura

Motto: Rules for Happiness: something to do, someone to love, something to hope for.

Lustra din dormitorul meu este cea mai complicata din lume.  Cel putin la fel de complicata ca mine.

Are 3 brate dar eu am mostenit-o cu un singur bec palid, dar functional, dincolo de abajurul de sticla semi-transparenta. Degeaba am intrebat proprietarul, prietenii, musafirii, cum s-ar putea desface si inlocui un bec, ca sa am si eu mai multa lumina... Nicio parere nu s-a transformat in solutie. Este atat de bine ancorata in perete incat nu merg nici variante extreme de genul "inlocuieste draga si gata..."

In lipsa de alta posibilitate, m-am consolat multa vreme ca lumina este cam palida, pentru  ca asa trebuie sa fie in dormitor.
Zilele trecute, intr-un moment de maxima hotarare si adanca filozofare asupra felului meu de a accepta lucruri, am pus mana pe ea si mi-am zis -vreau mai mult, ori dai mai multa lumina, ori una din noi se face bucatele.
Ne-am luptat noi vreo 20 de minute bune, pana cand am nimerit combinatia complicata de invartit, tras si desprins niste ruginite clipsuri interioare, nemiscate de mai bine de 30 de ani.

Dupa ce am desfacut toate becurile,  am vazut ca becurile normale nu se potriveau la lustra asta...la urma urmei ar fi fost de mirare sa scap asa usor...Mi-am zis, hai sa montez la loc becul bun...dar toate erau asa de vechi incat nu mi-am dat seama care era cel bun. Le-am montat pe toate, dar surpriza (oare) -  acum nu mai mergea niciunul...Intunericul total a domnit o vreme...

Azi in sfarsit am cumparat si becuri noi...dar am picat la doctoratul de femeie singura, a-toate-descurcatoare. Am pus doua din trei, dar la ultimul brat am constatat ca dulia era stricata...Becul vechi se desfacuse cu tot cu o bucata din dulia veche. Degeaba am folosit eu clestele cel meserias...n-a mai mers, atat a fost...


Si iata cum am ajuns la urmatoarele profunde concluzii:
1. cand accepti o lumina palida, nu te baza pe imbunatatiri, este posibil ca nimeni sa nu te poata ajuta
2.daca totusi te incapatanezi sa incerci, pregateste-te si sa ramai pe intuneric.
3. nu subestima niciodata legatura dintre un bec si vechea lui dulie...
4. nu ma invat minte niciodata...inca vreau mai multa lumina, chiar daca stiu cum pot arata cioburile becului in mana mea.

Vedere spre suflet

Ancuta m-a nimerit in moalele sufletului. Are ea darul acesta.

Acum cateva luni mi-a trimis o vedere in alb-negru de la Paris cu doi indragostiti...Acum mi-a trimis o vedere din Grecia. De data asta in alb-albastru. Simt un nod in gat si imi aduc aminte de povestea pescarusului Jonathan. 

Bucata asta de hartie a calatorit atata drum pana la mine ca sa ma faca sa ma gandesc in acelasi timp la singuratate, la visul zborului, la sensul vietii, la speranta, la inertia lumii si la ce ramane din toate eforturile noastre sub cerul mare si albastru....

Eul cel adevarat

De vreo doua luni m-am reobisnuit sa citesc stiri si bloguri din top 10...

Razboaie si furtuni nu ma intristeaza pe cat ma intristeaza rubrica de comentarii...cat de intresant si inspaimantator este eul acela adevarat, nefardat de constiinta ca te cunoaste cineva.

Budapesta, malul Dunarii, monument pentru cei mai singuri

Citeam un articol dulceag despre o fata care a picat prima data bacul, a facut meditatii, a invatat si l-a luat acum prima in judetul ei... Un articol scurt, fara prea multe judecati de valoare...In schimb comentariile....ooo...comentariile. De la scurte "bravo"...pana la "ce se da mare acuma, a fost lenesa 4 ani", "de ce se plange de profesori, ca ei sunt oameni cu experienta, tocmai ea, o mucoasa..."

Imi aduc aminte de o vreme cand credeam ca, daca am putea sa ne vedem gandurile - am fi mult mai fericiti, am rupe barierele de comunicare si ne-am intelege mai usor. Nu am mai fi asa usor raniti de lucruri pe care le interpretam gresit...
Retrag ce-am crezut atunci. Acum imi pare ca, oricat de gresit am interpreta, tot nu suntem aproape de cat de amar si zbarcit poate fi gandul aproapelui...

Nu murim singuri degeaba...ne tot instrainam si acrim pe masura ce trecem prin ceilalti. La sfarsit cui ii mai pasa ca am fi putut fi frumosi...