Viata la pas

Aproape au trecut 2 luni din anul acesta si nu stiu cand. Ma tot grabesc sa economisesc timp si degeaba. Lista ramane pe jumatete nebifata - in zilele bune....

M-am hotarat sa o iau mai incet, macar din cand in cand...Si prima ocazie a fost azi. Cobor din tren, ma opresc pentru o cafea si consult o harta foarte aproximativa a locului in care ar trebui sa ajung peste o ora...Buuun - pe harta pare distanta de o labuta de pisica. Imi fac socoteala in gand: 10 min + inca 20 sa ajung intr-un loc de unde sa pot lua un taxi daca ma ratacesc - perfect, sunt in grafic.  Hai sa o iau  incet, la pas, ca intr-o vacanta, ca si cum as vizita un oras in care n-am locuit vreodata si in care nu ma voi mai intoarce.

O iau in jos pe strada care parea sa fie cea de pe harta. Desigur, in cele din urma, cand am gasit o jumatate de placuta ruginita pe care scria "Calea Grivitei"  nu m-am mai intors din drum. Din principiu. Daca am luat-o pe aici inseamana ca pe aici trebuie sa fie...Am hotarat ca am timp. Strada este un  amestec de case care odata au cunoscut vremuri mai bune, in care au locuit domnite cu rochii inflorate si domni cu monoclu, in care oamenii uneori au iubit si poate chiar au fost, din cand in cand, fericiti.

Ma bazez pe ghidul meu interior care nu prea are nimic de a face cu un simt rapid de orientare, dar care totusi ma duce acolo unde trebuie sa ajung. Nu neaparat pe cea mai scurta cale, dar in mod sigur pe cea mai interesanta.... Cumva ajung pe str. Mircea Vulcanescu - un reper de pe harta. Oare sa o iau in sus sau in jos? La vale, in capatul strazii se vede o cladire cu multe zeci de etaje si tone de sticla. E mult mai interesant la deal. Cu zapada topita Bucurestiul are un aer de oras abandonat de o veche cizilizatie si bantuit de una noua, care s-a aciuat aici provizoriu. Altfel e imposibil sa iti explici urmele de trotuare, fatadele cu broderii mucegaite si rupte, oamenii fantomatici, cu ochii varati in fundul capului. Nu poti sa ghicesti nimic despre ei, par sa fie mai degraba refugiati amnezici.... Din cand in cand un jeep colorat sau masini de revista rup peisajul - niste margele colorate la gatul unei mumii.

Merg inainte cu ochii cand pe sus, cand pe jos. Prezenta oamenilor este incerta, dar a cainilor este inevitabila...cu toate ale lor...

Trec pe langa porti care desigur au 100 de ani. Nimeni nu mai face porti asa acum....Imi propun sa imi dedic un weekend sau o saptamana, sa vin cu aparatul la gat si sa inregistrez fiecare detaliu. Coloane, fatade, porti, terase - as vrea sa le cercetez pe toate inainte de urmatorul mare cutremur care va rupe definitiv firul istoriilor pe care le-ar avea de spus.

De undeva, de nu stiu de unde, pe partea cealalta, lipita de o casa care abia isi mai tine zidurile, rasare o casa micuta, ca prin nordul meu indepartat. Are 3 ferestre mari, toate trei cu flori vesele. In tot peisajul strazii, pare mai degraba un desen suprapus de un copil fara griji decat o prezenta reala. Imi vine sa trec strada si sa ii pipai zidurile. Poate aici este poarta catre o alta lume, poarta pe unde a migrat civilizatia aceea care a construit si apoi a abandonat totul. Sau poate vreun gradinar al boierilor de alta data a ramas credincios locurilor. Doar el mai pastreaza aici semintele vietii din care va inflori totul, atunci cand primavara cea adevarata va reveni.

Nu ma mai uit in jos. Merg uitandu-ma la case si din cand in cand la placutele ireal de noi si de albastre. Un refugiat gri, perfect asemanator cu poarta de care se sprijina pare a se uita la mine. Zambesc in sinea mea. Poate i se pare ciudata femeia asta care nici nu merge nici nu sta, care nu stie nici ea ce cauta... Dar nu, cand ma apropii imi dau seama ca de fapt se uita prin mine, prin strada, undeva spre o alta dimineata din care nu razbeste pana aici nicio lumina.

Asa sunt toate lucrurile pe aici - fara veselie si fara tristete, fara parfum si fara maine. Ca niste file depanate de atatea ori incat hartia aproape a disparut, iar plumbul scrisului se tine pe ici si pe colo, acolo unde literele s-au inghesuit unele in altele si s-au incrancenat sa nu dispara. Chiar daca sensul lor este pierdut si n-o sa se mai arate iara.

Sau poate ca nu.  Ma opresc in fata placutei din fata mea si mai citesc o data. Am ajuns pe strada pe care trebuia sa ajung. Sau poate strada a ajuns la mine...Poate ca totusi drumurile ne duc unde trebuie sa ajungem, chiar si dupa ce culoarea pare sa fi parasit cu totul strada noastra.

Stafiile gandurilor

Sunt ganduri pe care nu ni le spunem nici noua. Ne straduim sa le ingropam.  Iar ele, gandurile, pentru ca n-au apucat sa traiasca asa cum vroiau ele, se intorc sa ne bantuie.

De ex la 2000 de ani si mai bine, eu nu cred ca putem sa iubim neconditionat. Ne retragem imediat ce simtim ca pamantul se clatina. Pentru ca putem sa iubim neconditionat doar de la distanta, in imaginatia noastra. Daca ne-am apropiat, gata...suntem ca un copil caruia i s-a pus in fata desertul. Vrem totul. Acum.

Si apoi mai sunt si altele. Ne place sa credem ca avem control asupra lucrurilor care ni se intampla. Chiar si atunci cand nu-i chiar asa. Ne asumam vina depresiva cu iluzia subconstienta ca daca e vina noastra atunci inseamna ca este si in puterea noastra sa schimbam ceva. De drept si de fapt suntem responsabili doar pentru propriile noastre ganduri. Tot ce este dincolo de fruntea noastra este in afara noastra. Putem sa vorbim, sa ne uitam cu ochi sclipiciosi, sa ne rugam...dar adevarul adevarat este ca nu avem noi controlul. Si viata merge inainte cu sau fara noi.Primim doar ceea ce luam cu amandoua mainile. Doar ceea ce vrem cu adevarat. Restul trece printre degete.

Daca as fi inventator as face totusi o telecomanda de fast-forward. Sunt lucruri atat de repetitive incat nu ma mai prind care e lectia suplimentara pe care trebuie sa o invat din ele. Simt ca pot sa sar peste cate un discurs, cate un om, cate o viata - pana ajung pe canalul potrivit.