Lucrul care face lumea sa se invarta...

M-am intrebat adesea ce ii face pe oameni sa o ia de la capat.

Sa mearga an de an la scoala, apoi sa lucreze - sa plece in concediu si...sa se intoarca. Sa iubeasca o data, de doua ori, de mai multe ori. Sa faca copii...

Legenda spune ca ar fi speranta - cea din urma iesita din cutia Pandorei - cea despre care inca nu stim daca a fost darul adevarat sau napasta adevarata.
Invatam atatea lucruri pe pielea noastra si invatam atatea lucruri uitandu-ne la altii, dar tot o luam de la capat. Poate ca e infumurarea noastra, increderea adanc sadita ca noi putem sa facem mai bine - mai bine decat altii sau mai bine acum decat altadata.

Sau ar putea sa fie altceva...Eu cred ca, dupa o vreme, uitam o parte din lucrurile pe care le-am invatat. Si o luam de la capat. Ne plac fiorii asteptarii si intrebarile. Seamana cu ceva ce a mai fost sau despre care am auzit, dar parca nu e chiar la fel. Ne suflecam manecile si ne spunem ca de data asta stim tot ce ne trebuie ca sa facem sa fie bine, stim unde sunt butoanele, stim cand sa ne dam un pas inapoi, cand sa facem un pas inainte, stim procedura si regulile - si cum sa le ocolim, cand trebuie...

Dar oare chiar am retinut tot ce era de retinut? Oare o sa fie exceptional de data asta - cu noul job, cu noua iubire? O sa vina sentimentul de "acasa" si de "asta-i drumul meu" in suflet? Chiar daca ne intrebam uneori - vocea noastra interioara ne spune repede: oricum datele problemei nu sunt aceleasi, nu se aplica ce ai invatat pana acum, trebuie sa inveti lucruri noi si de tine depinde sa fie altfel.

Uitam de constante, de suisuri si coborasuri, de lucrurile absolut invariabile - in noi si in ceilalti. Si o luam de la capat. Iar partea amuzanta este ca - daca reusim sa uitam sau sa ignoram suficient de multe din lucrurile invatate, sa ne uitam ca si cum acum ar fi prima data, sa ne gandim inainte fara oftatul de completare inainte, ca nu-i loc de inapoi... - atunci parca lucrurile se leaga mai usor si dimineata ochii se deschid singuri si privesc voiosi noua zi. De ce? N-am nici cea mai mica idee si am sa las misterul necercetat.

Punem un picior in fata celuilalt si mergem inainte ca si cum n-am mai vazut drumul acesta niciodata, ne bucuram de prima ninsoare de anul acesta ca si cum ar fi prima ninsoare de pe pamant, ne gandim la lucrurile pe care le avem de facut ca si cum nu ar mai fi nimeni pe lume sa le faca, ca si cum daca noi nu le-am face nu se va mai gasi nimeni altcineva sa le faca si insasi fibra lumii se va tese sucit in lipsa noastra.
Si iata cum ne reluam locul in lume, uitand intregul trecut.

Lumea noastra se invarte mai departe. Si e bine asa.

Cum am ajuns un om rational.Cum mi-a trecut.

Acum vreo 15 ani - uitandu-ma eu bine la mine am decis ca EU NU am centrul acela emotional care ii face pe oameni cand sa le iasa flacari pe urechi, cand inimioare pe ochi. Probabil e o deficienta, vreo boala incurabila de care voi muri foarte curand - dar clar, EU NU sunt ca ceilalti oameni. Nu e vorba ca as fi mai jos si in niciun caz mai sus - doar ca nu locuiesc pe aceeasi strada.... Si atunci hai sa fiu eu omul de care mi-ar placea. Voi cantari lucrurile logic, voi defini cat mai corect problemele, nu voi aplica judecati de valoare si, mai ales, nu ma voi avanta in emotii decat dupa ce ratiunea a spus "pare sa fie fie bine, dincolo de orice indoiala rezonabila".

 

Vazusem eu ce fac emotiile din oameni - mai ales la televizor si din carti - ca viata reala nu e asa de bogata in experiente/ secunda - si m-am hotarat sa intru in grupul de oameni rationali. In carne si oase nu intalnisem pe  nimeni inca din specia asta, dar citisem ca exista. Si in carti aveam cea mai mare incredere.

Chiar daca nu sunt cea mai perseverenta persoana pe care o cunosc, de decizia asta m-am tinut cu pumnii foarte stransi. Cumva s-au aliniat planetele si am ajuns sa fac si o scoala care m-a format in asa fel incat sa fiu si mai atenta la structura oamenilor. Si am vazut eu ca e bine sa fii un om rational. 

Cred ca mi-au trebuit vreo 10 ani pana sa ma dumiresc ca e posibil ca lucrurile sa fie corecte teoretic, dar cumva-cumva sa nu se lege. De ce? N-as sti sa zic. Dar cred ca asa circula micile revelatii  prin lume: ca fulgii de papadie - minuscule, de obicei fara sa te atinga, de nu se stie de unde si incotro. Doar ca uneori iti capteaza privirea. Numai 2 secunde nu te uiti la drum si dintr-odata desi teoretic nimic nu s-a schimbat - parca nu mai esti nici unde-ai fost si nici ce credeai ca esti...

Aseara - o noua mini-revelatie. Momentul - cel mai putin probabil - la o cina cu multi baieti si putine fete... Spre miezul noptii, afara incepe sa ploua ca-n luna lui marte'. E frig, dar nu rezist si ies la o plimbare cu o draga prietena. Ma cunoaste de mult... Ma intreaba cu ochi jucausi - Ei, trece vreunul de 0 sau sunt toti cu minus multe puncte? Incepem sa radem.

 Acum ceva vreme i-am desfasurat in gluma - grila mea de evaluat baietii si, in acelasi timp, motivul pentru care la 60 de ani voi fi foarte ocupata cu ingrijirea unui adapost pentru pisici si nu cu excursii cu rulota.

Grila suna asa: casatorit: minus 2000 de puncte, remarci misogine: minus 200 de puncte, remarci narcisiste: minus 200 de puncte, ii sare mustarul usor: minus 500 de puncte, buze subtiri: minus 500 de puncte etc. Iar pe partea cealalta: priveste in ochi: + 300 de puncte, chiar asculta si nu asteapta sa taci ca sa vorbeasca el + 300, voce calda: + 200 de puncte, povesteste cu umor: + 500 de puncte, poate sa lege 3 fraze in care nu e vorba de fotbal: + 200 de puncte, intelege ce vreau sa zic atunci cand nici eu n-am inteles +1000 de puncte etc. etc. etc.

Si cand m-a intrebat, mi s-a aprins un ledulet: la ce m-am gandit prima oara cand am intrat in sala? Bine,  a 2a oara, ca primul gand a fost: "Ce anume caut eu aici????"
Dar al doilea a fost - Ia sa vedem: niste ochi calzi; un domn care vorbeste foooarte tare, ce bine ca stai in celalalt capat de sala; nu te mai uita la fusta mea; omul acesta sigur si-ar dori sa fie in alta parte; doamna aceasta are un zambet foarte bland, gata.




In tot drumul de 30'' de la usa pana la masa decizia a fost deja luata. Fara puncte, fara criterii rationale.

Si atunci mi s-a fixat gandul care imi dadea tarcoale de mai demult: stii, ai facut atata drum doar ca sa intelegi ca esti ca toti ceilalti oameni. Iei decizii emotionale intr-o secunda, iar apoi construiesti frumusete de justificare rationala care sa sprijine decizia.

Incep sa rad si prietena mea nu stie de ce. Constatarea a venit ca o eliberare. Exista ceva dincolo de noi, in felul in care e tesuta lumea asta, in felul in care un atom se leaga de altul - ceva care ne sopteste stai sau mergi. Suntem datori sa ne punem intrebari, sa cautam raspunsuri, si - in unele ocazii - sa acceptam lucrurile asa cum sunt.

De exemplu cum sa explici ca sunt in acelasi timp vesela si visatoare cand ploua? As sta la geam toata ziua sau m-as plimba cu sau fara umbrela. Nu e nimic rational in asta. Am inceput sa ma vindec de ratiune ca sursa primara a deciziilor. Poate de acum o voi folosi  mai mult in scopuri pasnice.

De ce sa ma iubesti acum?

Melodia mea preferata pe ziua de azi.
Partea care m-a prins: de la oamenii buni aflase ce-i rau.
Intrebarile care raman:
-  oare putem fi iubiti cu adevarat, de aproape, mai mult de-o noapte si-o zi? Dincolo de carne, de comoditate, de interese, dincolo de povestile pe care ne straduim sa ni le fabricam - oare putem fi iubiti cu adevarat. Si oare putem si noi, in acelasi timp?
- si daca stim de dinainte tot ce urmeaza, de ce ne incapatanam sa speram ca poate, poate... ziua asta este ultima zi de dinainte ca Tu sa vii...

de ascultat cu ochii inchisi...