Cand sunt parinti oamenii se transforma in niste fiinte absolut uimitoare. De exemplu mamele. Sunt in stare sa ne ne cicaleasca ore in sir - cum sa stam la masa, ce haine sa ne luam si ce note trebuie sa aducem acasa. In fiecare zi au asa de multe lucruri de spus si sunt atatea de indreptat ca, oricat te-ai stradui, nu pare ca o sa fie vreodata bine de ajuns.
Dar adevarul il cunosti in momentele critice. Uneori se intampla cate ceva si vezi cat pot sa stea langa un copil bolnav, cum se incurajeaza singure si cum pot sa spere dincolo de ratiune, sa creada in lumina cand si ultima lumanare s-a racit...
Si asta se intampla indiferent daca ai un an sau 30 de ani. Poate la un an dragostea parintilor e oarecum naturala - nu esti decat o samanta a sperantelor si au tot dreptul sa creada ca esti cel mai frumos si cel mai istet din generatia ta...
Dar dupa ce ai trecut bine de 20 de ani, dupa ce s-au convins ca n-ai facut decat uneori alegerile bune, n-ai ajuns milionar si nici nu suni o data la saptamana sa ii intrebi ce mai fac...ei bine chiar si asa ii vezi cum se uita pe furis la tine ca si cum ai fi cel mai bun rod al sperantelor lor.
Imi vine a crede ca nu perpetura speciei e scopul pentru care vin copiii pe lume. Daca ar fi fost doar asta, cred ca s-ar fi gasit o cale mai simpla de multiplicare pentru oameni. Cred ca devenim parinti pentru a invata, cu adevarat, sa il iubim pe Celalalt. Dincolo de propriile noastre ambitii, dincolo de temeri, de libertatea noastra de a fugi in lume, dincolo de raspunsul imediat pe care il primim.
